Există un mod foarte comod de a povesti războiul din Ucraina. Istoria începe în dimineața zilei de 24 februarie 2022, când Vladimir Putin, împins de imperialism, nostalgii sovietice sau pură nebunie, ordonă invadarea unei țări vecine care nu făcuse nimic pentru a amenința Rusia.
Este o poveste simplă, moralmente satisfăcătoare și excelentă pentru comunicate. Are agresor, victimă, eroi, ticăloși și nu obligă pe nimeni să cerceteze ce s-a întâmplat în deceniile precedente. Mai ales nu obligă Occidentul să-și analizeze propriile decizii.
Problema nu este că această poveste ar fi complet falsă. Rusia a invadat Ucraina, iar conducerea de la Moscova poartă responsabilitatea deciziei de a începe războiul la scară largă. Problema este că o afirmație adevărată poate deveni înșelătoare atunci când este desprinsă de tot ceea ce a precedat-o.
Invazia nu s-a produs în vid. Ea a venit la capătul unei confruntări strategice construite în timp, al unei succesiuni de promisiuni, avertismente ignorate, intervenții, schimbări de regim, conflicte înghețate prost, acorduri neaplicate și integrări militare făcute suficient de discret pentru a putea fi negate public, dar suficient de profund pentru a fi observate de adversar.
Cuvântul „neprovocat” poate fi corect dacă prin el se înțelege că, în februarie 2022, Ucraina nu lansase un atac militar asupra Rusiei care să justifice juridic invazia. Devine însă o formă de amputare a istoriei atunci când este folosit pentru a pretinde că Rusia nu avea motive strategice să considere evoluția Ucrainei o amenințare.
A explica aceste motive nu înseamnă a le transforma în justificare. Înseamnă doar a refuza să tratăm politica internațională ca pe un desen animat pentru adulți, produs cu bugete de apărare.
Promisiunea care a alarmat Rusia fără să protejeze Ucraina
Unul dintre momentele decisive s-a produs în aprilie 2008, la summitul NATO organizat la București. În declarația finală, liderii Alianței au anunțat că Ucraina și Georgia „vor deveni membre NATO”. Nu au stabilit când, în ce condiții concrete și nici ce garanții vor primi cele două țări până la aderare. Au stabilit însă direcția.
Din punct de vedere strategic, formula a fost aproape perfectă în absurditatea ei.
Pentru Rusia, însemna că extinderea NATO către spațiul fost sovietic nu se încheiase și că, mai devreme sau mai târziu, Ucraina urma să intre în alianța militară condusă de Statele Unite. Pentru Ucraina, nu însemna protecție, deoarece promisiunea politică nu era însoțită de garanția prevăzută de articolul 5.
NATO reușise astfel să transmită Moscovei intenția de extindere, fără să dobândească mijloacele necesare pentru a proteja teritoriul asupra căruia anunțase acea intenție.
Decizia de la București nu a produs automat războiul. A creat însă o zonă de ambiguitate strategică extrem de periculoasă. Ucraina era suficient de apropiată de NATO pentru a deveni importantă în calculul rusesc, dar nu suficient de apropiată pentru a beneficia de apărarea colectivă a Alianței. Această ambiguitate este una dintre erorile strategice majore ale întregii povești.
În anii următori, promisiunea nu a fost retrasă. NATO a repetat-o constant, inclusiv în comunicatul summitului din iunie 2021, în care a reafirmat că Ucraina va deveni membră, că procesul presupunea adoptarea standardelor Alianței și că urmau să fie aprofundate interoperabilitatea militară, exercițiile comune, pregătirea și cooperarea în domeniul securității.
Cu alte cuvinte, Ucraina nu intrase formal în NATO, dar era pregătită treptat pentru ziua în care ar fi putut intra, iar diferența dintre aderarea juridică și integrarea practică avea să devină esențială.
Maidanul nu a fost nici povestea pură a revoluției, nici simpla operațiune CIA
Evenimentele din 2013 și 2014 au fost împinse de ambele tabere în propriile lor tipare propagandistice.
În versiunea occidentală, Ucraina a trăit o revoluție democratică spontană. Cetățenii au ieșit în stradă împotriva corupției și a autoritarismului, iar președintele Viktor Ianukovici a fugit după ce și-a pierdut legitimitatea.
În versiunea rusă, Occidentul a organizat o lovitură de stat, a folosit protestatarii pentru a înlătura un guvern ales și a instalat la Kiev o conducere ostilă Moscovei.
Realitatea conține elemente din ambele narațiuni, fără să se suprapună complet peste niciuna.
Nemulțumirea populară a fost reală. Ianukovici conducea un sistem profund corupt, iar decizia sa de a renunța la acordul de asociere cu Uniunea Europeană, după presiuni economice rusești, a provocat o reacție socială masivă. Violențele împotriva protestatarilor au amplificat revolta, iar fuga președintelui a produs o prăbușire efectivă a autorității sale.
Dar nici implicarea occidentală nu poate fi redusă la câțiva diplomați plimbându-se inocent prin piață și împărțind biscuiți în numele valorilor universale.
Statele Unite și Uniunea Europeană aveau preferințe politice clare, relații consolidate cu partidele de opoziție și o infrastructură extinsă de organizații, programe și finanțări dedicate orientării europene a Ucrainei. Diplomații occidentali discutau viitoarea formulă de putere, evaluau liderii opoziției și exercitau presiuni directe asupra conducerii de la Kiev.
Toate acestea nu dovedesc că milioanele de oameni din stradă erau figuranți plătiți de CIA, dar dovedesc că o revoltă internă autentică s-a desfășurat într-un spațiu geopolitic în care marile puteri nu stăteau cu mâinile în buzunar.
Transferul puterii a primit o largă susținere parlamentară: 328 din cei 450 de deputați au votat constatarea că Ianukovici se retrăsese de la exercitarea atribuțiilor constituționale și convocarea alegerilor anticipate. Hotărârea nu a urmat însă procedura constituțională completă de suspendare și demitere. Puterea a fost transferată într-o situație revoluționară, pe fondul dispariției președintelui din capitală și al destrămării aparatului său politic.
A numi totul exclusiv „lovitură de stat NATO” înseamnă a elimina voința unei părți importante a societății ucrainene. A prezenta însă schimbarea drept o succesiune constituțională impecabilă, desfășurată sub privirea neutră a Occidentului, înseamnă a elimina tocmai dimensiunea geopolitică a evenimentului.
Schimbarea din februarie 2014 nu a creat din nimic ruptura dintre Ucraina și Rusia. A transformat însă acea ruptură într-o schimbare strategică rapidă și aproape ireversibilă.
Din stat aflat între două lumi, Ucraina a devenit partenerul operațional al Occidentului
Aici investigația publicată în 2024 de The New York Times devine importantă, nu pentru că explică singură războiul, ci pentru că dezvăluie dimensiunea unei relații care fusese multă vreme prezentată public doar în termeni generali.
La 24 februarie 2014, la două zile după înlăturarea lui Ianukovici, noul șef al serviciului intern de securitate al Ucrainei, Valentîn Nalivaicenko, i-a chemat la sediul instituției pe șeful stației CIA din Kiev și pe reprezentantul britanic MI6. Le-a cerut ajutor pentru reconstruirea serviciului și a propus un parteneriat în trei. „Așa a început totul”, avea să declare el ulterior.
Faptul că solicitarea a venit din partea Kievului este esențial. Investigația nu demonstrează că CIA a preluat cu forța serviciile ucrainene și nici că schimbarea puterii fusese organizată pentru a permite instalarea serviciilor occidentale.
Dar cronologia demonstrează altceva: reorientarea informativă a Ucrainei s-a produs imediat după schimbarea regimului, nu după ani de ezitare și nici doar ca reacție la invazia din 2022.
La început, administrația Obama a fost prudentă. Serviciile ucrainene erau considerate infiltrate de Rusia, iar Washingtonul se temea că o cooperare prea agresivă ar provoca Moscova. CIA a cerut epurarea agenților ruși, crearea unor structuri noi și furnizarea unor informații valoroase înainte de extinderea parteneriatului.
Ucrainenii au înțeles repede schimbul propus. Ei aveau acces geografic, cultural și lingvistic la Rusia. Americanii aveau tehnologie, bani, pregătire și capacitate globală. Din această combinație s-a născut un parteneriat care, în câțiva ani, avea să transforme Kievul într-una dintre principalele platforme occidentale de culegere a informațiilor despre Rusia.
Potrivit aceleiaşi investigaţii publicată de The New York Times, CIA a finanțat și echipat o rețea de baze de interceptare, între care douăsprezece poziții operative de-a lungul frontierei ruse. A pregătit ofițeri ucraineni pentru activități clandestine, a contribuit la formarea Unității 2245 și a analizat echipamente rusești capturate pentru a înțelege și compromite sistemele de comunicații și criptare ale Moscovei.
Ofițeri ucraineni au fost instruiți să opereze sub identități false în Rusia și în alte state unde existau interese rusești. Rețele de agenți erau coordonate de la bazele apropiate frontierei, iar volumul informațiilor colectate devenise atât de mare încât o parte trebuia trimisă la sediul CIA pentru procesare.
Ulterior, cooperarea a fost extinsă într-o coaliție secretă în care CIA, MI6, serviciul militar ucrainean, serviciile olandeze și alți parteneri europeni centralizau informații despre Rusia.
Aceasta nu era aderare formală la NATO. Era însă integrare operațională într-o infrastructură occidentală construită explicit pentru supravegherea și contracararea Rusiei.
A pretinde că această realitate nu avea nicio relevanță pentru securitatea rusă presupune o doză considerabilă de inocență jucată. Statele nu privesc cu seninătate bazele de interceptare, rețelele de agenți și unitățile pregătite de serviciile rivale, doar pentru că pe poartă nu scrie oficial „NATO”.
Cooperarea nu era lipsită de limite, dar nici limitele nu au oprit-o
Pentru corectitudine, trebuie spus că Statele Unite nu au controlat fiecare acțiune ucraineană și nici nu au aprobat automat toate operațiunile propuse de Kiev.
Administrația Obama impusese reguli care interziceau sprijinul pentru acțiuni susceptibile să producă efecte letale. Când serviciile ucrainene au propus sabotaje în interiorul Rusiei sau au executat operațiuni clandestine în Crimeea, Washingtonul a reacționat uneori cu furie. Oficialii americani se temeau că ucrainenii vor folosi instruirea și echipamentele primite pentru atacuri pe care CIA nu le autorizase.
Au urmat asasinate ale unor comandanți separatiști, operațiuni cu explozibili și incursiuni care încălcau liniile trasate de americani. În unele cazuri, CIA susținea că nu fusese informată. În altele, știa suficient cât să protesteze, dar nu suficient cât să rupă parteneriatul.
Relația a continuat și s-a extins deoarece valoarea informațiilor obținute era prea mare.
Această contradicție este importantă. Washingtonul încerca să păstreze separația dintre culegerea de informații și operațiunile letale, în timp ce pentru Kiev granița era mult mai puțin elegantă. Ucrainenii se aflau deja într-un conflict cu Rusia în Donbas și considerau că datele, instruirea și tehnologia primite trebuiau folosite pentru a câștiga acel conflict, nu doar pentru a umple serverele occidentale cu interceptări interesante.
Parteneriatul nu poate fi descris simplist nici ca o ocupație americană a serviciilor ucrainene, nici ca o asistență defensivă inocentă. Era o alianță de interese în care fiecare parte încerca să obțină de la cealaltă instrumentele necesare propriului război.
Crimeea și Donbasul au transformat teama în confirmare reciprocă
După schimbarea puterii de la Kiev, Rusia a ocupat și anexat Crimeea, iar conflictul din Donbas a început cu sprijin politic, militar și logistic rusesc pentru structurile separatiste. Planificarea operațiunilor hibride ruse (inclusiv desfășurarea „omuleților verzi” și sprijinul cu trupe regulate) era deja avansată înainte de culminarea protestelor de la Maidan, conform unor rapoarte de intelligence occidentale și ucrainene de mai târziu.
Din perspectiva Ucrainei, acestea au fost dovada că orientarea către Occident era necesară. O țară atacată și lipsită de garanții avea motive evidente să caute arme, pregătire, informații și aliați.
Din perspectiva Rusiei, apropierea accelerată dintre Kiev și Occident confirma că schimbarea din 2014 nu fusese doar o problemă internă ucraineană, ci începutul unei repoziționări strategice împotriva Moscovei. În paralel, narativa Kremlinului includea constant elemente de negare a identității ucrainene distincte, văzută ca o construcție artificială occidentală – o temă prezentă în discursurile lui Putin cu mult înainte de 2022.
Așa s-a format cercul.
Rusia a intervenit pentru a împiedica pierderea definitivă a Ucrainei. Intervenția rusă a împins Kievul și mai aproape de Occident. Integrarea occidentală a Ucrainei a fost apoi folosită de Rusia ca dovadă că intervenția sa fusese necesară.
Fiecare pas al uneia dintre tabere devenea justificarea următorului pas al celeilalte.
În studiile de securitate, acest mecanism este cunoscut drept dilemă sau spirală de securitate. Un stat își întărește apărarea și consideră că acționează legitim. Adversarul vede aceleași măsuri ca pregătire ofensivă și răspunde prin propria consolidare. Prima parte interpretează reacția adversarului drept confirmarea temerii inițiale.
Nu trebuie să existe bună-credință perfectă pentru ca mecanismul să funcționeze. Nici Rusia, nici Statele Unite și nici Ucraina nu erau actori pasivi surprinși de evenimente. Fiecare urmărea obiective proprii. Dar tocmai aceste obiective s-au alimentat reciproc până când compromisul a devenit tot mai greu.
Minsk: acord de pace pe hârtie, instrument de amânare în practică
După luptele din 2014 și începutul lui 2015, acordurile de la Minsk ar fi trebuit să ofere o ieșire politică.
Minsk II prevedea încetarea focului, retragerea armamentului greu, reformă constituțională, descentralizare, statut special pentru anumite zone din Donețk și Lugansk, alegeri locale, amnistie și restabilirea controlului ucrainean asupra frontierei.
Problema nu era numai ce scria în document, ci ordinea aplicării.
Kievul dorea mai întâi retragerea forțelor sprijinite de Rusia, securizarea teritoriului și controlul frontierei, iar abia după aceea alegeri și concesii constituționale.
Moscova insista asupra pașilor politici, a statutului special și a alegerilor înainte ca Kievul să recâștige complet controlul frontierei.
Pentru conducerea din Kiev, aplicarea în ordinea cerută de Rusia risca să introducă în sistemul său politic teritorii controlate de structuri loiale Moscovei și să ofere Kremlinului un mecanism permanent de influență asupra orientării externe a țării.
Pentru Rusia, refuzul Kievului de a aplica partea politică demonstra că Ucraina și partenerii săi occidentali nu intenționau să ofere Donbasului autonomia promisă și urmăreau doar recuperarea militară a regiunii.
Între timp, focul nu a încetat cu adevărat, armamentul nu a dispărut, iar misiunea OSCE a documentat în mod repetat încălcări și restricții impuse monitorilor de ambele părți.
Minsk a devenit un acord pe care fiecare tabără îl invoca pentru a demonstra reaua-credință a celeilalte, fără să-și asume costul politic al propriei părți de implementare.
Franța și Germania nu au reușit sau nu au dorit să impună aplicarea completă. Statele Unite au sprijinit Ucraina, dar nu au făcut din concesiile politice prevăzute de Minsk o condiție reală a ajutorului. Rusia a păstrat instrumentele militare și politice prin care controla conflictul din Donbas.
Acordul a înghețat temporar extinderea războiului, dar nu a rezolvat disputa fundamentală: putea Ucraina să devină parte a arhitecturii occidentale fără ca Rusia să păstreze un drept de veto asupra orientării sale?
Zelenski, de la mandatul păcii la ruptura din 2021
Volodimir Zelenski nu a ajuns la conducerea Ucrainei ca exponent al confruntării cu Rusia.
A ajuns tocmai pentru că promisese să o încheie.
În primăvara lui 2019, după cinci ani de război în Donbas, o mare parte a societății ucrainene nu mai căuta un lider care să vorbească mai apăsat despre victorie, ci unul care să găsească o ieșire. Crimeea era deja anexată, luptele din est continuau, acordurile de la Minsk existau mai ales pe hârtie, iar discursul patriotic al lui Petro Poroșenko nu mai reușea să ascundă faptul că războiul devenise o stare permanentă.
Zelenski a câștigat alegerile cu peste 73% din voturi, inclusiv cu un sprijin masiv în sudul și estul țării. Nu era un detaliu electoral. Tocmai acele regiuni îi ofereau mandatul cel mai clar pentru dialog, compromis și normalizarea relației cu Rusia.
În discursul de învestire, noul președinte a numit încetarea războiului principala sa sarcină și a declarat că era dispus să-și piardă funcția pentru pace, fără să renunțe însă la teritoriile Ucrainei.
La început, chiar a încercat.
Primele luni ale mandatului nu au semănat cu pregătirea unei confruntări mai ample, ci cu încercarea de a scoate procesul de pace din blocajul în care intrase sub Poroșenko. Au avut loc schimburi de prizonieri, retrageri locale de trupe și o reluare a negocierilor în format Normandia.
În octombrie 2019, Kievul a acceptat formula Steinmeier, mecanismul prin care statutul special al anumitor zone din Donbas urma să fie legat de organizarea alegerilor locale și de evaluarea lor de către OSCE. Decizia a provocat proteste și acuzații de capitulare, dar Zelenski nu a făcut imediat pasul înapoi pe care îl cerea o parte a străzii.
Două luni mai târziu, s-a întâlnit la Paris cu Vladimir Putin, Angela Merkel și Emmanuel Macron. Documentul semnat atunci reafirma încetarea focului, retragerile militare, schimburile de persoane și continuarea negocierilor politice privind Donbasul.
Nu era imaginea unui președinte care abandonase diplomația. Dimpotrivă, Zelenski părea încă să creadă că războiul putea fi limitat și, eventual, închis printr-un compromis.
Pentru o vreme, chiar a părut că această strategie produce rezultate.
Armistițiul consolidat intrat în vigoare în iulie 2020 nu a adus pacea, dar a redus vizibil intensitatea luptelor și numărul victimelor civile. După ani întregi în care încetările focului rezistau doar până când una dintre tabere găsea următorul motiv să tragă, exista impresia că dimensiunea militară a conflictului putea fi măcar ținută sub control.
Numai că războiul din Donbas nu era blocat doar de lipsa unui armistițiu.
Era blocat de lipsa unui compromis politic.
Minsk cerea o succesiune de pași pe care fiecare parte o citea în sensul propriilor interese. Kievul voia condiții de securitate, retragerea forțelor sprijinite de Rusia și controlul frontierei înaintea alegerilor. Moscova insista asupra statutului special, alegerilor și reformei politice înainte ca Ucraina să recâștige complet controlul teritoriului.
Pentru Rusia, reintegrarea Donbasului cu un statut distinct era garanția că Ucraina nu va deveni definitiv un avanpost occidental.
Pentru conducerea de la Kiev, același mecanism risca să introducă în interiorul statului un instrument permanent de influență rusească.
Zelenski nu a reușit să rupă această contradicție. Dar până la sfârșitul lui 2020 nici nu declarase procesul mort. Negocierile continuau, armistițiul funcționa imperfect, iar legăturile politice cu Moscova nu fuseseră încă tăiate.
Ruptura vizibilă apare la începutul anului 2021.
Și apare imediat după o schimbare majoră la Washington. Schimbarea nu însemna doar înlocuirea unui președinte cu altul.
Pentru Kiev și pentru Moscova, ea însemna revenirea unei echipe care cunoștea foarte bine dosarul ucrainean și care fusese implicată în gestionarea relației cu Ucraina încă din perioada administrației Obama.
Joe Biden nu era un nou venit în această poveste. Ca vicepreședinte, fusese principalul responsabil american pentru relația cu Kievul după 2014. Antony Blinken revenea la conducerea Departamentului de Stat, Victoria Nuland se întorcea într-o poziție-cheie pentru politica europeană, iar William Burns prelua conducerea CIA. Pentru Kremlin, nu revenea doar Partidul Democrat la Casa Albă. Revenea echipa care, în percepția Moscovei, supraveghease apropierea Ucrainei de Occident în anii care au urmat Maidanului.
Nu înseamnă că administrația Biden a decis politica internă a Ucrainei și nici că i-a dictat lui Zelenski măsurile împotriva lui Medvedciuk. Înseamnă însă că schimbarea de la Washington modifica radical contextul strategic în care Kievul își lua deciziile.
Joe Biden a devenit președintele Statelor Unite la 20 ianuarie 2021. La mai puțin de două săptămâni, pe 2 februarie, autoritățile ucrainene au impus sancțiuni companiilor care operau televiziunile 112 Ukraine, NewsOne și ZIK, asociate lui Viktor Medvedciuk. Posturile au fost scoase din emisie. Pe 19 februarie, sancțiunile au fost extinse direct asupra lui Medvedciuk și a familiei sale, iar în luna mai politicianul a fost inculpat pentru trădare.
La prima vedere, episodul putea fi prezentat simplu: Ucraina lovea o rețea de propagandă și influență rusească.
Numai că Medvedciuk nu era doar un politician prorus cu acces la câteva studiouri de televiziune.
Era omul cu cea mai apropiată relație personală cu Vladimir Putin dintre liderii politici ucraineni, un intermediar implicat în schimburi de prizonieri și unul dintre principalele canale prin care Kremlinul mai putea spera să influențeze politica Ucrainei fără să recurgă direct la forță.
În același timp, formațiunea sa, Platforma de Opoziție – Pentru Viață, crescuse în sondaje și recupera tocmai electoratul din sudul și estul țării care îl ajutase pe Zelenski să câștige în 2019. Cele trei televiziuni asociate grupării dețineau o parte importantă a pieței de știri, promovau apropierea de Moscova și atacau constant administrația prezidențială.
Prin urmare, decizia din februarie 2021 rezolva mai multe probleme dintr-o singură mișcare.
Reducea infrastructura politică și mediatică a influenței ruse.
Lovea principalul partid care amenința să-i recupereze lui Zelenski electoratul din regiunile rusofone.
Și elimina omul prin care Putin încerca să păstreze o pârghie directă în politica internă a Ucrainei.
Motivele de securitate puteau fi reale, iar legăturile lui Medvedciuk cu Kremlinul nu erau vreo invenție administrativă scoasă din sertar. Dar efectul electoral al măsurii era la fel de real și convenabil.
Politica permite rareori luxul unei singure explicații. De cele mai multe ori, interesul de stat și interesul celui aflat la putere încap fără dificultate în același decret.
Nu există o dovadă publică potrivit căreia administrația Biden i-ar fi ordonat lui Zelenski să închidă televiziunile sau să-l neutralizeze pe Medvedciuk.
Există însă o coincidență de interese prea exactă pentru a fi ignorată.
Biden nu era un nou venit în dosarul ucrainean. Ca vicepreședinte în administrația Obama, fusese unul dintre principalii responsabili americani pentru relația cu Kievul după 2014. O parte dintre oamenii reveniți odată cu el la Washington proveneau din aceeași arhitectură diplomatică și de securitate care susținuse apropierea Ucrainei de Occident și transformarea sa într-un partener împotriva Rusiei.
Donald Trump înarmase Ucraina și menținuse sancțiunile împotriva Moscovei, dar relația sa cu Kievul fusese imprevizibilă și contaminată de scandalul care dusese la primul său impeachment. Trump nu oferea administrației Zelenski certitudinea că orice confruntare cu Rusia va primi automat sprijin politic american.
Biden oferea tocmai această certitudine.
Noua administrație a susținut public măsurile împotriva televiziunilor asociate lui Medvedciuk și le-a prezentat drept acțiuni legitime împotriva dezinformării și agresiunii hibride rusești.
Așadar, nu avem dovada unui ordin american.
Avem însă un președinte ucrainean care elimina simultan un adversar electoral, un canal de negociere cu Moscova și o infrastructură de influență rusească, la doar câteva zile după instalarea unei administrații americane ale cărei obiective se suprapuneau aproape perfect peste această decizie.
Pentru Kiev, măsura putea reprezenta consolidarea statului.
Pentru Moscova, ea transmitea un mesaj diferit: principalul instrument prin care Rusia mai putea influența evoluția Ucrainei pe cale politică era scos din joc.
La scurt timp, în primăvara lui 2021, Rusia a început prima mare concentrare de trupe în jurul Ucrainei.
Nu putem transforma simpla succesiune în dovada unei cauzalități mecanice. Nu putem spune că televiziunile au fost închise și, prin urmare, Putin a trimis armata.
Putem însă observa că, din acel moment, conflictul intră într-o etapă diferită.
Până la sfârșitul lui 2020, Zelenski încercase să combine apropierea de Occident cu păstrarea unei căi de negociere cu Moscova. În 2021, această construcție începe să dispară. Influența rusă din interiorul Ucrainei nu mai este tratată ca parte a competiției politice și nici ca posibil canal de dialog, ci ca amenințare de securitate care trebuie înlăturată.
În paralel, relația cu Occidentul devine mai strânsă, mai previzibilă și mai importantă în calculul administrației de la Kiev.
Aceasta este adevărata transformare a mandatului lui Zelenski.
Nu faptul că ar fi fost ales pentru pace și s-ar fi trezit într-o dimineață dorindu-și războiul.
Ci faptul că, după doi ani de negocieri care produseseră un armistițiu, dar nu și un acord politic, administrația sa a început să acționeze ca și cum soluția nu mai putea veni prin menținerea influenței ruse în interiorul Ucrainei.
Zelenski nu a ales invazia din 2022 și nu există dovada că ar fi dorit-o.
Dar nici nu a rămas doar președintele păcii blocat de împrejurări.
În 2021, a luat decizii care au schimbat raportul politic intern, au eliminat principalul canal al Kremlinului și au apropiat și mai mult Ucraina de Occident. Pentru Kiev, ele puteau părea necesare. Pentru Moscova, ele puteau însemna că timpul soluției politice se închidea.
La începutul lui 2021 devenea astfel tot mai clar că procesul de la Minsk nu mai reprezenta centrul politicii ucrainene. Formal, acordurile continuau să existe. În practică, Kievul și Moscova începuseră deja să meargă în direcții incompatibile.
Integrarea militară care nu mai semăna cu neutralitatea
Lovitura împotriva rețelei lui Viktor Medvedciuk nu a rămas un episod izolat de politică internă.
În paralel cu restrângerea influenței ruse din interiorul Ucrainei, cooperarea militară cu Occidentul devenea mai amplă, mai practică și tot mai greu de descris drept simplă pregătire generală a unei armate partenere.
Ucraina nu era membră NATO și nu beneficia de articolul 5. Dar diferența dintre absența aderării formale și integrarea efectivă începuse să se îngusteze.
Procesul nu pornise în 2021. În iunie 2020, NATO acordase Ucrainei statutul de Partener cu Oportunități Consolidate, ceea ce îi oferea acces sporit la programele de interoperabilitate, exerciții, pregătire, schimb de informații și evaluări comune. Alianța preciza că acest statut nu reprezenta o anticameră automată a aderării, dar recunoștea în același timp că scopul său era aprofundarea capacității forțelor ucrainene de a lucra și opera împreună cu cele NATO.
În limbaj diplomatic, Ucraina continua să fie un partener. În limbaj militar, învăța tot mai bine să funcționeze ca unul dintre membrii echipei.
Această diferență era importantă pentru Occident, care putea susține în continuare că nu extinsese NATO pe teritoriul ucrainean. Era însă mai puțin liniștitoare pentru Moscova, care nu analiza doar tratatele semnate, ci și capacitățile, infrastructura și modul în care armata vecină era pregătită să opereze împreună cu forțele occidentale.
La summitul NATO din iunie 2021, Alianța a reafirmat decizia din 2008 potrivit căreia Ucraina va deveni membră și a cerut continuarea reformelor necesare acestui obiectiv. În același document, NATO saluta statutul de partener consolidat, posibilitatea organizării mai multor exerciții comune, creșterea interoperabilității, pregătirea și schimbul de informații privind situația din teren.
Aderarea nu era iminentă, dar pregătirea pentru ea continua însă în mod oficial. Iar în vara lui 2021, această cooperare a devenit vizibilă în Marea Neagră prin exercițiul Sea Breeze, organizat împreună de Statele Unite și Ucraina.
Sea Breeze nu era o invenție a administrației Biden și nici prima ediție. Exercițiul exista din anii 1990. Dimensiunea ediției din 2021 era însă relevantă pentru momentul în care se desfășura și pentru mesajul transmis.
Au participat forțe din peste 30 de state, cu componente navale, aeriene și terestre, iar scenariile au inclus operațiuni maritime, apărare antiaeriană, intervenții amfibii, scufundări militare și coordonare între forțe din mai multe țări. Comandamentul american îl prezenta explicit drept un exercițiu destinat consolidării interoperabilității și capacității comune în regiunea Mării Negre.
Din perspectiva Kievului și a Washingtonului, era un exercițiu defensiv și o demonstrație de sprijin pentru o țară confruntată cu presiunea militară rusă.
Din perspectiva Moscovei, flote și militari din zeci de state exersau împreună cu armata ucraineană într-o mare pe care Rusia o considera vitală pentru propria securitate și pentru controlul Crimeei.
Cele două interpretări nu se excludeau, dar tocmai aceasta era problema. Occidentul considera că își întărește un partener amenințat. Rusia vedea consolidarea unei infrastructuri militare occidentale în jurul unei peninsule pe care o anexase și pe care nu intenționa să o negocieze vreodată.
Exercițiile nu erau singura schimbare. Ucraina nu mai primea doar instruire și echipamente disparate, ci începea să intre în proiecte occidentale de dezvoltare militară pe termen lung. Rolul Marii Britanii este deosebit de important aici și este deseori acoperit de atenția aproape exclusivă acordată Statelor Unite.
Încă din octombrie 2020, Londra și Kievul semnaseră un memorandum pentru dezvoltarea capacităților navale ucrainene. În iunie 2021, acordul a fost transformat într-un program concret care prevedea livrarea de platforme navale, armament defensiv pentru nave, pregătirea personalului, cumpărarea a două nave de contramăsuri împotriva minelor și, mai ales, construirea unor noi baze navale pentru Ucraina.
Nu mai vorbim aici despre câteva cursuri de instrucție sau despre veste antiglonț trimise printr-un program de asistență. Marea Britanie participa la dezvoltarea structurii navale a Ucrainei și la construirea infrastructurii prin care aceasta urma să opereze în Marea Neagră și Marea Azov. În noiembrie 2021, acordul-cadru privind finanțarea acestor proiecte a fost formalizat. El se baza chiar pe memorandumul din octombrie 2020 și oferea susținere pentru dezvoltarea Marinei ucrainene.
Pentru Londra, proiectul reprezenta consolidarea capacității defensive a unui stat suveran.
Pentru Moscova, însemna că un membru important NATO ajuta Ucraina să construiască baze, nave și infrastructură militară într-o zonă direct legată de Crimeea și de accesul Rusiei la Marea Neagră.
În același timp, misiunea britanică Operation Orbital continua pregătirea militarilor ucraineni. Până la sfârșitul lui noiembrie 2021, guvernul britanic susținea că peste 21.000 de membri ai armatei ucrainene fuseseră instruiți în cadrul programului.
Așadar, apropierea militară nu se rezuma la declarații de solidaritate. Ea producea personal instruit după metode occidentale, structuri capabile să coopereze cu forțe NATO, proiecte navale comune și infrastructură construită cu finanțare occidentală.
Turcia adăuga o altă dimensiune. Ucraina cumpărase drone Bayraktar, iar în septembrie 2021 Kievul și compania turcă Baykar au semnat un memorandum pentru construirea în Ucraina a unui centru comun de instruire, testare, întreținere și modernizare a dronelor. Autoritățile ucrainene vorbeau deja despre următorul pas: producția comună de aparate pe teritoriul țării. În octombrie, armata ucraineană a folosit pentru prima dată un Bayraktar într-o operațiune în Donbas. Zelenski a apărat decizia susținând că Ucraina nu desfășura o ofensivă, ci răspundea focului și își apăra teritoriul.
Din nou, explicația ucraineană putea fi coerentă.
Dar pentru Rusia conta și faptul că tehnologia militară turcă, devenită celebră prin efectele sale în alte conflicte, era integrată în operațiunile din Donbas și urma să fie produsă și întreținută în Ucraina.
Fiecare element putea fi descris separat drept defensiv: pregătirea militarilor, bazele navale, folosirea dronelor, exercițiile urmăreau securitatea regională, schimbul de informații avea rol defensiv. Numai că Moscova nu privea fiecare piesă separat. Privea ansamblul. Iar ansamblul arăta o Ucraină care, fără să fi devenit membră NATO, era instruită, echipată și conectată tot mai profund la armatele și serviciile statelor Alianței.
Tocmai în asta consta integrarea de facto. Nu era nevoie ca steagul NATO să fie ridicat deasupra unei baze ucrainene pentru ca armata țării să înceapă să folosească standarde occidentale, să participe la exerciții cu zeci de parteneri, să primească tehnică militară, să construiască infrastructură navală cu Marea Britanie și să dezvolte capacități de informații cu Statele Unite. Din punct de vedere juridic, Ucraina rămânea în afara Alianței. Din punct de vedere operațional, distanța se reducea de la an la an.
Pentru Kiev, acesta era răspunsul firesc la pierderea Crimeei, la războiul din Donbas și la lipsa unor garanții de securitate credibile.
Pentru Occident, era metoda prin care Ucraina putea fi ajutată fără ca statele NATO să-și asume obligația directă de a intra în război pentru ea.
Pentru Rusia, era exact scenariul pe care Putin avertiza că îl va considera inacceptabil: integrarea militară a Ucrainei în Occident fără aderare formală și fără negocieri privind limitele acestei integrări.
Formula era convenabilă pentru Washington și capitalele europene, permiţând construirea capacității militare ucrainene fără extinderea juridică a articolului 5. Era convenabilă și pentru Kiev, care primea instruire, armament și sprijin fără să aștepte o aderare ce părea mereu promisă și mereu amânată.
Dar era și profund instabilă.
Ucraina devenea suficient de conectată la NATO pentru ca Rusia să o considere pierdută strategic, însă rămânea suficient de mult în afara Alianței pentru ca Moscova să poată calcula că o intervenție militară nu va declanșa automat un război cu Statele Unite.
În 2021, această contradicție devenea vizibilă în toate direcțiile: la Kiev, administrația Zelenski elimina principala infrastructură politică apropiată de Moscova, în Marea Neagră, forțele ucrainene exersau împreună cu militari din peste 30 de state, Marea Britanie pregătea dezvoltarea Marinei ucrainene și construirea unor baze, Turcia integra dronele Bayraktar și pregătea producția comună, NATO reafirma că Ucraina va deveni membră și că interoperabilitatea trebuie aprofundată.
Privite separat, toate puteau fi apărate ca măsuri legitime ale unui stat amenințat. Privite împreună, descriau o schimbare strategică pe care Moscova nu avea cum să nu o observe.
În acest punct, disputa nu mai privea doar ce urma să se întâmple cu Donbasul sau dacă Medvedciuk își păstra televiziunile.
Privea întrebarea mult mai mare pe care summitul NATO de la București o lăsase suspendată încă din 2008: putea Ucraina să fie integrată treptat în infrastructura militară occidentală fără ca Rusia să încerce să oprească procesul înainte ca el să devină ireversibil?
În decembrie 2021, Moscova avea să răspundă acestei întrebări prin două proiecte de tratate adresate Statelor Unite și NATO. Nu erau încă declarații de război. Dar erau semnul că Rusia nu mai considera evoluția Ucrainei o problemă care putea fi lăsată pe seama timpului.
Două definiții ale securității care nu încăpeau în aceeași Europă
În centrul confruntării dintre Rusia și Occident nu se afla doar viitorul Ucrainei, ci și conflictul dintre două definiții incompatibile ale securității.
Pentru NATO și statele occidentale, punctul de plecare era suveranitatea. Fiecare țară avea dreptul să-și aleagă singură alianțele, partenerii militari și orientarea strategică. Dacă Ucraina dorea să se apropie de NATO, Rusia nu putea primi un drept de veto doar pentru că era mai mare, mai puternică și mai apropiată geografic.
Privită juridic, poziția era greu de contestat. Ucraina nu era proprietatea Rusiei, nu făcea parte dintr-o zonă rezervată Moscovei prin vreun tratat internațional și nu putea fi obligată la neutralitate împotriva voinței sale. Numai că marile puteri nu își definesc securitatea exclusiv prin dreptul internațional, o definesc și prin geografie, capacități militare, distanțe, infrastructură și intențiile pe care le atribuie adversarului.
Pentru Rusia, securitatea nu se oprea la frontieră. Începea dincolo de ea. Moscova nu privea Ucraina doar ca pe un stat suveran care își exercita libertatea de alegere, ci ca pe un spațiu strategic a cărui orientare modifica direct echilibrul militar din jurul Rusiei. Din această perspectivă, întrebarea nu era dacă Ucraina avea formal dreptul să coopereze cu NATO ci despre ce anume urma să apară în urma acestei cooperări: baze, sisteme de interceptare, infrastructură navală, capacități antiaeriene, rachete, servicii de informații, exerciții militare și o armată capabilă să opereze după standardele occidentale.
Occidentul răspundea că toate acestea erau defensive.
Rusia răspundea că termenul „defensiv” depinde de partea frontierei din care privești.
Un sistem de apărare pentru unul poate deveni infrastructura necesară unei operațiuni ofensive pentru celălalt. O bază de interceptare construită pentru supraveghere poate fi percepută drept parte a pregătirii unui atac. O armată instruită pentru a-și apăra teritoriul poate fi văzută de adversar ca o forță pregătită să recupereze militar regiuni aflate sub controlul său.
Aceasta nu înseamnă că orice teamă rusească era justificată și nici că simpla invocare a securității îi oferea Moscovei dreptul de a decide politica externă a vecinilor. Înseamnă însă că răspunsul occidental, redus adesea la formula „Ucraina este liberă să aleagă”, evita jumătate din problemă.
Ucraina era liberă să aleagă, dar alegerea ei producea consecințe strategice pentru Rusia, exact la fel cum alegerile militare ale unui stat vecin cu Statele Unite, China sau orice altă mare putere ar produce consecințe dincolo de frontiera proprie.
Dacă serviciile ruse ar fi construit timp de aproape un deceniu baze de interceptare, unități speciale și rețele informative în Mexic sau Canada, este greu de imaginat că Washingtonul ar fi răspuns calm că două state suverane au dreptul să coopereze după bunul plac.
Statele Unite au demonstrat de suficiente ori că propria lor securitate începe cu mult înaintea granițelor naționale. Doctrina Monroe, criza rachetelor din Cuba, intervențiile din America Centrală și reacțiile la prezența militară a adversarilor în emisfera vestică nu descriu o putere care tratează geografia ca pe un detaliu administrativ.
Diferența este că Occidentul prezenta această logică drept legitimă atunci când era aplicată propriei securități și drept imperialism atunci când era invocată de Rusia.
Moscova făcea, desigur, exact același lucru în sens invers: invoca securitatea pentru a cere limitarea suveranității Ucrainei, dar trata drept agresiune orice încercare a Kievului de a se apăra de influența și intervenția rusă.
Ambele tabere își prezentau propriile acțiuni ca defensive și pe ale celeilalte ca expansioniste. Occidentul spunea că NATO nu amenință Rusia, ci protejează statele care se tem de ea, Rusia răspundea că tocmai extinderea alianței produce amenințarea la care Moscova este obligată să reacționeze justificând intervenția din Crimeea și Donbas, iar NATO arăta spre anexarea Crimeei și războiul din Donbas pentru a demonstra necesitatea apropierii de Ucraina.
Fiecare parte folosea reacția celeilalte drept dovada că avusese dreptate de la început.
În această construcție, libertatea de alegere și securitatea deveniseră principii legitime, dar imposibil de aplicat simultan în forma maximală cerută de fiecare tabără.
Occidentul nu accepta ca Rusia să decidă alianțele Ucrainei.
Rusia nu accepta ca alianțele Ucrainei să modifice echilibrul militar de la frontiera sa.
Kievul nu accepta o neutralitate impusă care îl lăsa vulnerabil în fața Moscovei.
Moscova nu accepta o Ucraină înarmată și integrată treptat în infrastructura occidentală.
Era nevoie de un compromis care să ofere Ucrainei securitate fără să transforme teritoriul său într-o platformă militară occidentală și care să ofere Rusiei garanții fără să-i recunoască dreptul de proprietate asupra politicii externe ucrainene. Un asemenea compromis ar fi fost dificil, imperfect și nepopular pentru toate părțile şi tocmai de aceea nu a fost construit.
Occidentul a preferat să apere principiul libertății de alegere, fără să ofere Ucrainei protecția completă care ar fi făcut alegerea sustenabilă.
Rusia a preferat să transforme propriile preocupări de securitate într-o cerere de subordonare strategică a vecinului.
Ucraina a preferat integrarea occidentală, deoarece experiența anilor de după 2014 îi arătase că neutralitatea fără garanții nu o proteja.
Fiecare poziție avea propria logică, împreună însă nu produceau securitate. Produceau o coliziune.
În decembrie 2021, când Rusia a cerut în scris oprirea extinderii NATO și excluderea Ucrainei din arhitectura militară occidentală, nu inventa brusc această contradicție, o formula în termenii cei mai duri și mai largi posibili, iar Occidentul, refuzând să accepte un drept de veto rusesc, nu inventa nici el principiul suveranității.
Doar că, în acel moment, cele două principii ajunseseră să se excludă reciproc, iar diplomația nu mai trebuia doar să găsească o formulă elegantă pentru aceeași idee: trebuia să împace două idei care nu mai încăpeau în aceeași Europă.
Avertismentele pe care Moscova le repeta deja în 2021
Privită retrospectiv, retorica prin care Vladimir Putin avea să justifice invazia din 24 februarie 2022 nu a fost construită în ultimele ore dinaintea atacului.
Elementele ei principale apar în mod repetat pe parcursul anului 2021.
Asta nu înseamnă că afirmațiile Kremlinului erau automat adevărate și nici că repetarea lor transforma o invazie într-un act legitim. Înseamnă însă că Moscova nu a prezentat extinderea infrastructurii occidentale în Ucraina drept o amenințare abia după ce luase decizia războiului. Tema fusese formulată public, reluată și amplificată vreme de luni întregi.
În iunie 2021, după întâlnirea de la Geneva cu Joe Biden, Putin vorbea deja despre existența unor „linii roșii” rusești și despre necesitatea ca acestea să fie înțelese în negocierile privind securitatea. Nu oferea atunci o definiție juridică precisă a acestor limite, dar mesajul era limpede: Moscova considera că anumite forme de extindere militară occidentală în vecinătatea sa nu mai puteau fi tratate ca simple decizii suverane ale statelor implicate.
O lună mai târziu, în articolul despre „unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor”, tonul devenea mai amplu și mai ideologic.
Putin susținea că Ucraina fusese transformată treptat într-un proiect îndreptat împotriva Rusiei și că teritoriul, instituțiile și identitatea sa erau folosite pentru construirea unei „anti-Rusii”. Textul amesteca istorie, identitate, securitate și geopolitică într-o singură demonstrație, încercând să arate că desprinderea Ucrainei de Moscova nu reprezenta doar alegerea unui stat vecin, ci rezultatul unui proiect occidental mai vechi.
Aici apărea deja una dintre cele mai importante schimbări de registru: problema nu mai era prezentată exclusiv ca extindere NATO, devenea și o problemă privind existența Ucrainei ca proiect politic separat de Rusia.
Această componentă nu trebuie ignorată, fiindcă arată că motivația Kremlinului nu poate fi redusă doar la baze, rachete și exerciții militare. În discursul lui Putin exista și convingerea că Ucraina făcea parte dintr-un spațiu istoric și cultural asupra căruia Rusia păstra un drept special de interpretare și influență.
Cu alte cuvinte, preocupările de securitate erau reale în discursul Kremlinului, dar erau însoțite de o viziune asupra Ucrainei care îi limita implicit autonomia politică și identitară.
În toamna anului 2021, discursul s-a apropiat tot mai mult de limbajul unui ultim avertisment.
La reuniunea conducerii Ministerului rus de Externe din 18 noiembrie, Putin cerea diplomației ruse să urmărească obținerea unor garanții de securitate serioase și de lungă durată din partea Occidentului. Concentrarea militară rusă era deja vizibilă, iar președintele rus observa că tensiunea produsă de ea determina statele occidentale să acorde mai multă atenție poziției Moscovei.
Formula era remarcabilă prin ceea ce lăsa să se înțeleagă: presiunea militară nu mai apărea doar ca reacție la o amenințare, devenea și instrumentul prin care Rusia încerca să oblige Occidentul să negocieze.
La 30 noiembrie, în cadrul forumului „Russia Calling!”, Putin a explicat mai concret ce înțelegea prin liniile roșii.
A invocat posibilitatea desfășurării unor sisteme de atac occidentale în Ucraina și timpul foarte redus în care acestea ar putea lovi teritoriul rus. A susținut că, pentru Moscova, apariția unei asemenea infrastructuri ar reprezenta o amenințare directă și că Rusia avea nevoie de garanții juridice, nu doar de promisiuni politice.
Din acel moment, mesajul devenea greu de interpretat ca simplă retorică destinată consumului intern.
Kremlinul lega explicit trei elemente: apropierea militară dintre Ucraina și NATO, posibila instalare a unor capacități occidentale în apropierea Rusiei și necesitatea unor garanții scrise care să oprească procesul.
Pe 21 decembrie, în fața conducerii Ministerului rus al Apărării, Putin revenea la aceeași idee și susținea că extinderea NATO spre est și infrastructura militară apropiată de frontierele Rusiei reprezentau o amenințare care nu mai putea fi tolerată la nesfârșit. Proiectele de tratate fuseseră deja transmise Statelor Unite și NATO, iar Moscova cerea răspunsuri rapide și garanții obligatorii juridic.
Două zile mai târziu, în conferința anuală de presă, Putin a rezumat disputa într-o formulă aproape brutală: Rusia își stabilise liniile roșii și cerea garanții imediate că NATO nu se va extinde mai departe și că infrastructura ofensivă nu va fi desfășurată în Ucraina.
Acesta este firul care trebuie observat.
- În iunie, Moscova vorbea despre linii roșii.
- În iulie, Ucraina era descrisă drept o „anti-Rusie” construită cu sprijin occidental.
- În noiembrie, presiunea militară era prezentată ca mijloc de a obliga Occidentul să acorde atenție revendicărilor ruse.
- La sfârșitul lui noiembrie, amenințarea era legată explicit de posibile sisteme occidentale instalate pe teritoriul ucrainean.
- În decembrie, Rusia cerea garanții juridice scrise și răspunsuri rapide.
Nu rezultă de aici că Putin luase deja, încă din vară, decizia definitivă a invaziei, după cum nici documentele publice și nici discursurile nu permit o asemenea certitudine. Rezultă însă că, până la sfârșitul anului 2021, Kremlinul construise deja public cadrul în care avea să prezinte ulterior războiul: Ucraina devenise un avanpost occidental, extinderea NATO depășise limitele acceptabile, iar timpul în care Rusia mai putea opri procesul prin negociere era pe cale să expire.
Există și o altă concluzie incomodă: discursurile din 2021 arată că explicația rusă nu era exclusiv defensivă. Alături de argumentele privind NATO, rachetele și infrastructura militară apărea constant ideea că Ucraina fusese desprinsă artificial de Rusia și transformată într-un instrument împotriva sa.
Asta înseamnă că două motivații se suprapuneau: una era strategică: teama de integrarea militară occidentală a Ucrainei, iar cealaltă era istorică și imperială, respectiv refuzul de a accepta pe deplin că Ucraina putea deveni un stat definitiv separat de spațiul politic și identitar rus. Prima ajută la explicarea reacției Kremlinului, în timp ce a doua arată de ce reacția a depășit cu mult problema strictă a neutralității sau a armamentului occidental.
Când Rusia a prezentat în decembrie 2021 proiectele privind garanțiile de securitate, nu inventa o problemă nouă, ci transforma într-o listă de cereri obligatorii ideile pe care Putin le repetase pe tot parcursul anului. Iar când, două luni mai târziu, a invocat aceleași teme pentru a justifica invazia, nu schimba explicația, schimba instrumentul.
Ultimatumul rusesc din 2021 nu a apărut din senin, dar nici nu era o ofertă modestă de pace
În decembrie 2021, pe fondul concentrării trupelor ruse în jurul Ucrainei, Moscova a prezentat Statelor Unite și NATO două proiecte de acorduri privind „garanțiile de securitate”.
Rusia solicita oprirea extinderii NATO, excluderea aderării Ucrainei și a altor state fost sovietice, limitarea desfășurărilor militare occidentale și retragerea unor infrastructuri și capacități către pozițiile anterioare extinderii Alianței.
O parte dintre cereri puteau face obiectul unor negocieri rezonabile privind rachetele, exercițiile, transparența militară și desfășurarea anumitor sisteme de armament. Altele cereau, în esență, recunoașterea unei sfere de influență ruse și limitarea dreptului statelor din Europa de Est de a-și decide singure alianțele.
Occidentul a respins ideea că Rusia putea primi un drept de veto asupra aderării Ucrainei, dar s-a declarat dispus să discute controlul armamentelor și măsuri de reducere a riscurilor.
Din punct de vedere juridic și politic, poziția occidentală era coerentă: statele suverane își aleg alianțele.
Din punct de vedere strategic, răspunsul evita întrebarea mai dificilă: cât valorează dreptul teoretic al Ucrainei de a adera la NATO dacă Alianța nu este dispusă să o primească și să o apere, dar menține în continuare promisiunea care o expune confruntării cu Rusia?
Occidentul a apărat un principiu fără să-și asume integral consecințele apărării lui.
Rusia, la rândul său, a transformat preocupările sale de securitate într-o pretenție de a decide politica externă a vecinilor.
Cele două poziții nu mai lăsau mult spațiu de compromis. Una proclama libertatea de alegere, cealaltă reclama securitatea unei mari puteri. Între ele se afla Ucraina, adică teritoriul pe care urmau să fie testate ambele teorii.
Ultimele săptămâni înaintea invaziei
Ultimatumurile prezentate de Rusia în decembrie 2021 nu au închis imediat diplomația. Au schimbat însă natura ei.
Până atunci, negocierile privind Ucraina puteau fi prezentate drept o încercare de administrare a unui conflict regional rămas nerezolvat. După publicarea proiectelor ruse privind „garanțiile de securitate”, discuția nu mai privea doar Donbasul, statutul special sau încălcările unui armistițiu pe care fiecare parte îl interpreta după propriul calendar.
Moscova pusese pe masă întreaga arhitectură de securitate europeană. Cerea oprirea extinderii NATO, excluderea aderării Ucrainei și retragerea infrastructurii militare occidentale către pozițiile anterioare extinderii Alianței. Occidentul putea negocia rachete, exerciții și transparență. Nu era însă dispus să accepte că Rusia putea primi drept de veto asupra orientării externe a unui alt stat.
Pozițiile erau încă exprimate în limbaj diplomatic, însă spațiul dintre ele devenise însă aproape imposibil de traversat.
În ianuarie 2022 au urmat întâlniri la Geneva, la Bruxelles și în cadrul OSCE. Pe 12 ianuarie, Consiliul NATO–Rusia s-a reunit pentru prima dată după mai bine de doi ani. Aliații s-au declarat gata să discute despre controlul armamentelor, transparența exercițiilor și reducerea riscurilor, dar au refuzat cererea ca NATO să renunțe la politica ușilor deschise. Două săptămâni mai târziu, Statele Unite și NATO au transmis Moscovei răspunsurile lor scrise.
Diplomația continua, dar nu mai negocia soluția cerută de Rusia. Negocia ceea ce Occidentul era dispus să ofere în locul ei.
Pentru Washington și NATO, această diferență era firească. Nu puteau semna un acord care ar fi transformat securitatea statelor din Europa de Est într-o concesie acordată Moscovei.
Pentru Kremlin, răspunsul confirma că Occidentul era dispus să discute efectele militare ale extinderii, nu extinderea însăși. Exact problema pe care Rusia o prezentase drept fundamentală rămânea în afara negocierii.
În același timp, trupele ruse nu se retrăgeau. Dimpotrivă, concentrarea militară din jurul Ucrainei continua, inclusiv prin desfășurări în Belarus și prin aducerea unor capacități care depășeau cu mult nevoile unui exercițiu obișnuit. NATO vorbea deja despre zeci de mii de militari pregătiți de luptă, sprijiniți de artilerie grea și alte mijloace ofensive.
Din acel moment, fiecare gest diplomatic era însoțit de imaginea unei armate care putea transforma eșecul negocierilor într-o decizie militară.
Occidentul a început să se comporte ca și cum invazia nu mai era doar posibilă, ci probabilă.
La 23 ianuarie, Statele Unite au ordonat plecarea membrilor familiilor personalului diplomatic și au autorizat evacuarea unor angajați ai ambasadei din Kiev. Pe 12 februarie, majoritatea personalului american a primit ordin să părăsească ambasada, iar serviciile consulare au fost suspendate. Alte state au luat măsuri asemănătoare.
Pentru Washington, evacuările erau o măsură de precauție bazată pe informațiile serviciilor.
Pentru Kiev, aveau și un efect mai puțin folositor.
În timp ce administrația Zelenski încerca să evite panica, principalii săi parteneri transmiteau public că atacul putea începe în orice moment. Piețele reacționau, cetățenii își făceau planuri de plecare, iar imaginea unei țări deja abandonate începea să se contureze înainte ca primul tanc să treacă frontiera.
Zelenski a încercat o vreme să tempereze tonul occidental. Nu pentru că nu ar fi văzut trupele rusești, ci pentru că avertismentele repetate produceau ele însele costuri economice și sociale. Dacă războiul nu începea, Ucraina risca să fie slăbită de luni întregi de panică. Dacă începea, guvernul trebuia totuși să păstreze funcționarea statului până în ultima zi de pace.
Când sursele occidentale au indicat data de 16 februarie drept posibil moment al atacului, Zelenski a răspuns declarând-o Ziua Unității. Nu putea respinge informațiile primite, dar nici nu putea conduce țara ca și cum invazia ar fi devenit deja fapt împlinit. Pentru câteva zile, războiul părea anunțat zilnic și amânat în fiecare dimineață. O succesiune a creat ulterior spațiul perfect pentru propagandă.
De fiecare dată când o dată indicată în presă trecea fără atac, Moscova putea spune că avertismentele occidentale fuseseră isterie organizată. Occidentul putea răspunde că publicarea informațiilor contribuise tocmai la amânarea sau modificarea planurilor rusești.
Niciuna dintre explicații nu putea fi verificată complet în timp real, dar acumularea militară rămânea acolo, iar în Donbas, armistițiul începea să se destrame într-un ritm pe care rapoartele OSCE îl făceau imposibil de ignorat.
Raportul OSCE publicat la 16 februarie consemna 24 de încălcări ale încetării focului în regiunea Donețk. Raportul publicat a doua zi consemna 189, iar în Lugansk la 402. Până la 19 februarie tot OSCE consemna 591 de încălcări în Donețk și 975 în Lugansk, dintre care majoritatea erau explozii. Între serile de 18 și 20 februarie, cifrele au crescut la 2.158 de încălcări în Donețk și 1.073 în Lugansk.
Rapoartele confirmau escaladarea, fără a stabili însă, în fiecare caz, cine trăsese primul sau cui îi aparținea fiecare explozie. Tocmai de aceea au fost folosite imediat de ambele tabere.
Kievul vedea intensificarea bombardamentelor drept pregătirea unui pretext rusesc. Autoritățile separatiste și Moscova acuzau Ucraina că pregătește o ofensivă împotriva Donbasului. Fiecare incident devenea probă pentru versiunea deja aleasă.
În aceleași zile, liderii republicilor separatiste au anunțat evacuarea populației către Rusia și mobilizarea generală. Aparatul politic al războiului începea să se miște înainte ca războiul să fie declarat.
Pe 19 februarie, Zelenski a plecat totuși la Conferința de Securitate de la München.
Decizia a fost riscantă. Serviciile occidentale avertizau că atacul putea începe oricând, iar președintele părăsea țara pentru a se adresa exact liderilor ale căror promisiuni de sprijin nu includeau apărarea militară directă a Ucrainei.
Discursul său nu a fost declarația nucleară pe care propaganda rusă avea să o extragă ulterior din context, dar a fost mult mai dur decât discursul președintelui ales în 2019 pentru a face pace.
Zelenski a vorbit despre eșecul arhitecturii internaționale de securitate, despre insuficiența sancțiunilor promise după atac și despre Memorandumul de la Budapesta, prin care Ucraina renunțase la arsenalul nuclear moștenit în schimbul unor garanții care se dovediseră incapabile să-i protejeze teritoriul.
A cerut consultări între semnatarii memorandumului și a avertizat că, dacă ele nu vor avea loc sau nu vor produce garanții reale, Ucraina va avea motive să considere că documentul nu mai funcționează. În același discurs a spus că țara își va apăra teritoriul cu sau fără sprijinul partenerilor.
Pentru Kiev, era acuzația unui stat care descoperea că promisiunile nu opresc armatele.
Pentru Moscova, discursul a putut fi prezentat drept dovada că Ucraina punea din nou în discuție statutul său nenuclear.
Nu acesta era sensul direct al afirmațiilor lui Zelenski. Dar în acel moment sensul politic al cuvintelor nu mai era stabilit doar de cel care le rostea, ci și de adversarul care avea nevoie de ele.
Două zile mai târziu, pe 21 februarie, Vladimir Putin a convocat Consiliul de Securitate al Rusiei într-o ședință transmisă public. Momentul a avut mai puțin aerul unei deliberări și mai mult pe cel al unei decizii deja luate, în care fiecare membru era chemat să-și formuleze adeziunea în fața camerelor.
În aceeași seară, Putin a ținut un discurs amplu despre istoria Ucrainei, extinderea NATO, Maidan, Donbas și relația Kievului cu Occidentul. Apoi Rusia a recunoscut independența autoproclamatelor republici Donețk și Lugansk și a semnat cu ele tratate de prietenie și asistență.
Prin acea decizie, Moscova nu mai încălca doar spiritul acordurilor de la Minsk, le elimina obiectul. Minsk presupunea reintegrarea acelor teritorii în Ucraina, chiar dacă în condiții speciale. Recunoașterea lor drept state independente făcea imposibilă continuarea procesului în forma negociată vreme de șapte ani.
Rusia putea susține că acordurile muriseră pentru că Kievul refuzase să le aplice.
Kievul și Occidentul puteau arăta că Moscova era cea care le îngropa oficial.
În realitate, documentul fusese golit politic cu mult înainte ca Putin să-i semneze certificatul de deces.
În zilele de 22 și 23 februarie, încălcările încetării focului au continuat la niveluri foarte ridicate. OSCE a raportat, într-un singur interval, 1.224 de încălcări în Lugansk, dintre care 1.149 de explozii, iar în raportul următor alte sute de incidente în Donețk.
Rusia a anunțat trimiterea unor forțe în republicile recunoscute, prezentate drept trupe de menținere a păcii.
Occidentul a început să adopte primele sancțiuni.
Dar răspunsul inițial rămânea încă legat de recunoașterea republicilor și de pătrunderea trupelor ruse în teritoriile deja controlate de separatiști. Nu era limpede public dacă Putin urmărea consolidarea Donbasului, ocuparea completă a celor două regiuni administrative sau atacarea întregii Ucraine.
Această ambiguitate avea să mai dureze doar câteva ore.
În noaptea de 23 spre 24 februarie, Zelenski s-a adresat direct populației Rusiei.
A vorbit în limba rusă, a respins ideea că Ucraina pregătea un atac asupra Donbasului și a spus că a încercat să-l contacteze pe Putin, fără să primească răspuns. Era probabil ultima încercare publică de a separa populația rusă de decizia Kremlinului și de a opri războiul prin cuvinte.
Câteva ore mai târziu, Vladimir Putin a anunțat începerea unei „operațiuni militare speciale”. În discursul din 24 februarie a revenit la extinderea NATO, la folosirea teritoriului ucrainean împotriva Rusiei și la necesitatea „demilitarizării” și „denazificării” Ucrainei.
Atacul nu s-a limitat la Donbas. Rachete au lovit obiective din mai multe regiuni, trupele ruse au intrat din Rusia, din Crimeea și din Belarus, iar ofensiva asupra Kievului a arătat din primele ore că obiectivul depășea cu mult protejarea republicilor separatiste.
La ora cinci dimineața, potrivit administrației ucrainene, Rusia începuse atacul generalizat. Ucraina a rupt relațiile diplomatice în aceeași zi.
Aici se încheie perioada în care fiecare actor mai putea susține că își pregătește doar următoarea negociere.
În mai puțin de două luni, proiectele de tratate deveniseră răspunsuri scrise, răspunsurile deveniseră mobilizări, mobilizările deveniseră evacuări, iar încălcările armistițiului deveniseră fundalul pe care Moscova a recunoscut republicile separatiste și a lansat invazia.
Niciunul dintre aceste momente, luat separat, nu făcea războiul inevitabil. Împreună însă arătau că fiecare ieșire diplomatică se închidea înainte ca următoarea să fie deschisă.
Occidentul nu accepta neutralizarea strategică a Ucrainei.
Kievul nu accepta o soluție care ar fi păstrat influența Moscovei asupra direcției sale.
Rusia nu mai accepta să aștepte ca integrarea occidentală a Ucrainei să devină ireversibilă.
La 24 februarie 2022, Kremlinul a ales să rezolve această contradicție prin forță.
Aceea a fost decizia Rusiei, dar nu a fost începutul istoriei.
A provocat NATO războiul?
Răspunsul depinde de sensul pe care îl dăm cuvântului „provocat”.
Dacă prin provocare înțelegem că NATO a ordonat Rusiei să invadeze, că i-a eliminat orice alternativă sau că a creat o justificare juridică pentru război, răspunsul este nu.
Conducerea rusă putea continua negocierile. Putea menține presiunea militară fără să treacă la invazia generalizată. Putea urmări un acord limitat privind neutralitatea Ucrainei, rachetele, exercițiile sau desfășurările militare. Putea păstra confruntarea sub pragul unui război care urma să ucidă sute de mii de oameni și să distrugă regiuni întregi.
Putin a ales invazia, iar această alegere îi aparține.
Dacă însă prin provocare înțelegem contribuția la construirea mediului strategic, la creșterea percepției de amenințare și la calculul care a precedat atacul, atunci răspunsul nu mai poate fi negat cu aceeași ușurință.
NATO a anunțat încă din 2008 că Ucraina va deveni membră, fără să stabilească momentul aderării și fără să îi ofere protecția aferentă. În anii următori, promisiunea a rămas deschisă, în timp ce cooperarea militară, instruirea, interoperabilitatea și integrarea informativă au continuat să avanseze.
După 2014, Statele Unite și Marea Britanie au construit împreună cu serviciile ucrainene o infrastructură amplă îndreptată împotriva Rusiei. Armata ucraineană a fost instruită după standarde occidentale, a participat la exerciții cu state NATO, a primit armament și a intrat în proiecte comune de dezvoltare militară.
Din punct de vedere juridic, Ucraina rămânea în afara Alianței. Din punct de vedere operațional, distanța devenea tot mai mică.
Pentru Kiev, această apropiere era răspunsul firesc la anexarea Crimeei și la războiul din Donbas.
Pentru Occident, era metoda prin care Ucraina putea fi sprijinită fără ca statele NATO să-și asume obligația de a intra direct în război pentru ea.
Pentru Moscova, era integrarea pe bucăți a unui stat vecin în infrastructura militară și informativă occidentală.
La sfârșitul anului 2021, potrivit investigației publicate de The New York Times, șeful unuia dintre serviciile ruse i-a spus lui Putin că CIA și MI6 controlau Ucraina și o transformaseră într-un cap de pod pentru operațiuni împotriva Moscovei. Autorii americani consideră că Putin interpretase greșit dinamica, deoarece apropierea fusese cerută de Kiev, iar CIA fusese inițial prudentă.
Dar această precizare schimbă intenția atribuită actorilor, nu existența infrastructurii.
Din perspectiva Rusiei, faptul că CIA fusese invitată nu făcea bazele de interceptare mai puțin apropiate, ofițerii instruiți mai puțin capabili sau rețelele de informații mai puțin îndreptate împotriva sa.
Aici apare una dintre marile probleme ale narațiunii occidentale.
Ea descrie reacția Rusiei, dar scoate adesea din cadru acumularea strategică la care Moscova susținea că reacționează.
Ar fi exagerat să transformăm această cauzalitate într-o sentință potrivit căreia NATO a început războiul, iar Rusia nu a făcut decât să răspundă. La fel de exagerat este însă să pretindem că Occidentul nu a avut niciun rol în construirea contextului care a precedat invazia.
Rusia nu era un mecanism automat lipsit de voință. Avea propriile ambiții, propriile temeri, propriul proiect de putere și propriile alternative. A folosit preocupări de securitate reale pentru a justifica o operațiune care a depășit cu mult apărarea Donbasului sau obținerea neutralității Ucrainei. Atacul asupra Kievului și tentativa de înlăturare a conducerii ucrainene arătau încă din primele zile că obiectivele Kremlinului includeau remodelarea politică a întregii țări.
Dar nici Occidentul nu poate fi prezentat drept observatorul nevinovat al unui dezastru imposibil de anticipat.
A menținut Ucraina într-o zonă strategică intermediară, a încurajat apropierea sa de structurile occidentale, a integrat-o militar și informativ, dar nu i-a oferit garanțiile de securitate pe care le-ar fi presupus aderarea.
A respins dreptul Rusiei de a decide orientarea Ucrainei, ceea ce era legitim, însă nu a fost dispus să apere direct acest principiu atunci când Moscova a ales să îl conteste prin forță.
Privită în ansamblu, cronologia devine greu de redus la sloganul unui război apărut din senin.
În 2008, NATO promitea aderarea fără protecție.
În 2014, schimbarea de putere de la Kiev, anexarea Crimeei și războiul din Donbas transformau disputa într-un conflict strategic deschis.
În anii următori, Ucraina își apropia armata, serviciile și instituțiile de securitate de Occident, în timp ce Rusia își consolida controlul asupra Crimeei și asupra structurilor separatiste.
Minsk a amânat extinderea războiului, fără să rezolve contradicția care îl alimenta.
În 2019, Zelenski a încercat să păstreze deschisă calea negocierii.
În 2021, influența politică apropiată de Moscova a fost înlăturată, cooperarea militară occidentală s-a intensificat, iar Rusia a început concentrarea masivă de trupe.
În decembrie, Kremlinul a cerut reorganizarea arhitecturii europene de securitate. Occidentul a refuzat cererea centrală.
În februarie 2022, Rusia a ales războiul. Aceea a fost decizia Kremlinului.
Dar drumul până la ea fusese construit timp de aproape paisprezece ani.
Istoria nu îl absolvă pe cel care a apăsat trăgaciul
Războiul din Ucraina nu este produsul unei singure cauze și nici opera unui singur actor.
Imperialismul și naționalismul rusesc sunt reale. Dorința unei mari părți a societății ucrainene de a se desprinde de influența Moscovei este reală. Extinderea NATO este reală. Infrastructura occidentală construită în Ucraina este reală. Teama Rusiei de pierderea definitivă a Ucrainei este reală. Intervenția occidentală în politica și securitatea ucraineană este reală. La fel de reală este și intervenția mult mai brutală a Rusiei, prin anexare, sprijin militar pentru separatism și, în final, invazie.
Aceste realități nu se anulează între ele.
Formula „război neprovocat” poate fi folosită pentru condamnarea juridică și morală a atacului din 24 februarie 2022. Devine însă o piedică în înțelegerea conflictului atunci când șterge tot ceea ce s-a întâmplat înainte.
Rusia a apăsat trăgaciul.
Dar explozibilul fusese așezat în timp, prin deciziile mai multor capitale, guverne și servicii de informații, inclusiv prin acțiunile rusești din 2014, care au accelerat spirala și au făcut compromisul și mai dificil.
A spune acest lucru nu înseamnă a-l achita pe Putin, înseamnă doar a refuza să-i achităm automat pe ceilalți.
Lecţia la care lipsesc mereu autorii
Istoria nu este comodă şi nu începe în dimineața în care au căzut primele rachete și nici nu se termină în ziua în care găsim vinovatul preferat. Dacă alegem să scoatem din cadru tot ceea ce s-a întâmplat înainte de 24 februarie 2022, vom obține o poveste simplă, dar nu vom obține adevărul.
Iar politica internațională are un obicei prost: de fiecare dată când este redusă la povești simple, nota de plată ajunge, mai devreme sau mai târziu, la oamenii care nu au scris niciun comunicat și nu au negociat niciun tratat.
La Știri Oneste, nu îndulcim criza și nu învelim realitatea în vorbe neutre
