În urmă cu câțiva ani, dacă un european nu își mai permitea un produs din magazin, avea încă o alternativă: intra pe AliExpress, pe Temu sau pe Shein și îl cumpăra la jumătate de preț. Astăzi, această alternativă începe să dispară treptat. Nu pentru că produsele au devenit mai proaste peste noapte, ci pentru că Uniunea Europeană le taxează, le investighează și le face din ce în ce mai scumpe.
Privită separat, fiecare dintre aceste măsuri are propria justificare oficială, atent ambalată în limbajul obișnuit al instituțiilor europene. Taxele sunt introduse pentru combaterea concurenței neloiale, amenzile sunt aplicate pentru protecția consumatorului, investigațiile sunt deschise pentru siguranța pieței, iar restricțiile comerciale sunt prezentate ca instrumente necesare pentru apărarea autonomiei strategice a Uniunii. Privite împreună însă, spun o poveste mult mai interesantă – toate produc același efect economic: concurența din afara Uniunii devine mai scumpă, industria europeană primește o gură de aer, bugetele publice încasează mai mult, iar consumatorul european plătește diferența.
Pentru a înțelege această succesiune de măsuri, trebuie pornit de la o problemă pe care chiar instituțiile europene au recunoscut-o. În raportul privind competitivitatea Uniunii, Mario Draghi avertiza că Europa produce tot mai scump, investește prea puțin și pierde teren în fața Statelor Unite și a Asiei. Costurile ridicate ale energiei, povara reglementărilor și ritmul lent al inovării au erodat competitivitatea industriei europene, iar concluzia raportului era clară: fără reforme profunde, decalajul va continua să crească. Diagnosticul era cunoscut. Întrebarea era ce tratament va alege Bruxelles-ul.
Privind măsurile adoptate în ultimele luni, răspunsul ales de Bruxelles pare să urmeze o altă direcție decât cea sugerată de raportul Draghi. În loc să vedem mai întâi reforme structurale menite să reducă costurile economiei europene, vedem o succesiune de măsuri care fac concurența externă tot mai scumpă.
Amenda de 550 de milioane: episodul AliExpress
Amenda de 550 de milioane de euro aplicată platformei AliExpress nu este, din această perspectivă, decât ultimul episod dintr-o politică mai amplă. Comisia Europeană susține că platforma nu a făcut suficient pentru a elimina produse contrafăcute, jucării nesigure, cosmetice periculoase și alte bunuri ilegale, iar asemenea acuzații nu trebuie minimalizate, pentru că nimeni nu poate pretinde în mod serios că protecția consumatorului este inutilă sau că platformele digitale nu trebuie să răspundă pentru ceea ce permit să fie vândut prin intermediul lor.
Problema începe în momentul în care această amendă este așezată lângă taxele aplicate coletelor ieftine din afara Uniunii, lângă investigațiile asupra Temu și Shein, lângă tarifele suplimentare impuse vehiculelor electrice chineze și lângă toate celelalte măsuri prin care accesul produselor chinezești la piața europeană devine treptat mai dificil și mai costisitor. În acel moment, nu mai discutăm doar despre protecția consumatorului, ci despre o strategie economică prin care Uniunea încearcă să compenseze pierderea propriei competitivități prin scumpirea concurenței externe.
Desigur, susținătorii acestei politici invocă un argument care nu poate fi ignorat: industria chineză beneficiază de subvenții masive din partea statului, de energie mai ieftină și de un model economic în care piața este puternic influențată de deciziile Partidului Comunist. Este o observație corectă și documentată. Însă chiar dacă acceptăm integral această premisă, întrebarea rămâne aceeași: de ce răspunsul Europei nu este reducerea propriilor costuri de producție și recâștigarea competitivității, ci taxe, suprataxe și bariere comerciale care fac produsele mai scumpe pentru consumatorul european? O industrie nu devine mai performantă doar pentru că alternativa este împiedicată să concureze.
Ani la rând, europenilor li s-a explicat că piața liberă este benefică, pentru că reduce prețurile, stimulează inovația și obligă companiile să devină mai eficiente. Astăzi, când piața liberă produce rezultate nefavorabile industriei europene, discursul s-a schimbat, iar concurența nu mai este prezentată ca motor al progresului, ci ca amenințare la adresa securității economice. Principiul rămâne valabil atât timp cât europenii câștigă; când încep să piardă, apar taxele, reglementările și barierele comerciale, toate prezentate drept măsuri de protecție, de parcă simpla schimbare a etichetei ar modifica efectul asupra prețului final.
Companiile chineze nu au devenit populare în Europa pentru că europenii ar fi descoperit o afinitate ideologică pentru Beijing și nici pentru că ar fi fost fermecați de politica industrială a Partidului Comunist Chinez. Au devenit populare pentru că vând ieftin, iar milioane de oameni care au văzut cum facturile, chiriile, ratele și alimentele le consumă o parte tot mai mare din venituri au început să caute acolo produsele pe care nu și le mai permit în magazinele europene.
Pentru o familie cu venituri mici, diferența dintre un produs de opt euro și unul de douăzeci și cinci nu este o problemă de patriotism economic, ci una de supraviețuire a bugetului lunar. Consumatorul nu alege AliExpress, Temu sau Shein pentru a submina industria europeană, ci pentru că industria europeană, după ani de energie scumpă, reglementări costisitoare, taxe ridicate și investiții insuficiente, nu mai poate oferi același produs la un preț pe care el să îl poată plăti.
Aici se află contradicția pe care discursul oficial încearcă să o ocolească. Uniunea Europeană afirmă că îl protejează pe consumator, însă efectul cumulat al politicilor sale este reducerea accesului acestuia la produse ieftine. Bruxelles-ul spune că apără concurența, dar concurența devine mai redusă. Spune că protejează piața, dar piața este tot mai strâns controlată. Spune că urmărește siguranța cetățeanului, însă cetățeanul constată că siguranța vine, ca de obicei, însoțită de o factură.
Desigur, produsele periculoase trebuie eliminate, iar platformele care permit vânzarea lor trebuie sancționate, însă tocmai aici apare întrebarea pe care puțini o formulează. Dacă un produs este periculos, soluția firească este interzicerea lui, nu scumpirea lui. Dacă este ilegal, trebuie scos de pe piață, nu transformat într-o sursă suplimentară de venit. Iar dacă este legal, dar mai ieftin decât alternativa europeană, atunci măsurile care îi cresc prețul nu mai au doar o funcție de protecție, ci și una evident economică.
Europa avea, în esență, două căi prin care putea încerca să își salveze industria. Prima presupunea reducerea costurilor energiei, simplificarea reglementărilor, stimularea investițiilor, creșterea productivității și reconstrucția unei baze industriale competitive. Era calea dificilă, lentă și politicește incomodă, pentru că ar fi cerut recunoașterea propriilor erori și renunțarea la o parte din politicile care au făcut producția europeană prea scumpă.
A doua cale era mult mai simplă: să facă produsele concurente mai scumpe. Dacă nu poți reduce prețul produsului european de la douăzeci și cinci la cincisprezece euro, poți încerca să ridici prețul celui chinezesc de la opt la doisprezece sau cincisprezece. Industria europeană nu devine mai eficientă, însă diferența de preț se micșorează, iar incapacitatea de a concura este mascată prin intervenție administrativă.
Diferența este esențială: într-un caz îți faci propria economie mai puternică, în celălalt îți faci concurentul mai slab. Rezultatul pe piață poate părea asemănător, însă mecanismul economic este complet diferit.
Protecționismul nu este, prin definiție, o politică greșită. Aproape toate marile economii îl folosesc într-o anumită măsură, inclusiv Statele Unite, China sau Japonia, atunci când consideră că anumite sectoare sunt strategice. Problema apare atunci când protecția devine un substitut pentru reformă. Dacă barierele comerciale sunt folosite doar pentru a ascunde pierderea competitivității, fără reducerea costurilor, fără inovare și fără investiții, ele nu rezolvă boala, ci doar îi amână efectele.
Această politică poate oferi un răgaz unor producători europeni, dar nu rezolvă problema fundamentală. O industrie protejată prin bariere tarifare și reglementări nu devine automat mai competitivă, iar o economie care răspunde la pierderea avantajului prin scumpirea alternativelor riscă să transforme stagnarea într-un model permanent. În loc să repare cauzele necompetitivității, Europa le transferă costul către cetățeni, sperând că aceștia vor confunda lipsa alternativelor cu succesul politicii industriale.
Există și o dimensiune bugetară pe care instituțiile europene preferă să o trateze separat, de parcă banii ar circula în compartimente etanșe și fiecare euro ar ști exact pentru ce a fost colectat. Uniunea are nevoie de venituri suplimentare într-o perioadă în care și-a asumat angajamente uriașe pentru apărare, Ucraina, tranziție verde și extinderea propriului aparat administrativ. Nu există dovada că fiecare taxă aplicată coletelor chinezești ajunge direct într-un program destinat Kievului, însă este la fel de naiv să pretindem că noile surse de venit nu au nicio legătură cu presiunea generală asupra bugetului european.
Banii sunt fungibili, iar un euro colectat dintr-o taxă nouă eliberează un euro care poate fi cheltuit în altă parte. Tocmai de aceea, succesiunea măsurilor contează. Europa își extinde cheltuielile, industria sa pierde competitivitate, cetățenii își pierd puterea de cumpărare, iar răspunsul instituțional este să taxeze mai mult exact acele produse pe care cetățenii le cumpără pentru că nu își mai permit alternativele.
Adevărata problemă nu este, prin urmare, dacă Uniunea Europeană are dreptul să sancționeze AliExpress sau să impună reguli platformelor chinezești. Evident că are acest drept, iar în anumite cazuri are și obligația de a interveni. Problema este dacă protecția consumatorului este folosită doar pentru eliminarea produselor periculoase sau și ca justificare convenabilă pentru o strategie mai largă de protecționism economic și colectare fiscală.
Când toate măsurile merg în aceeași direcție, când toate scumpesc produsele din afara Uniunii și când toate reduc avantajul de preț al concurenței chineze, devine greu de susținut că asistăm doar la o serie de intervenții tehnice fără legătură între ele. Ele formează o politică, iar efectul acestei politici este limpede: în loc să își facă industria mai competitivă, Europa încearcă să facă alternativa mai puțin accesibilă.
Pe termen scurt, această strategie poate fi prezentată ca o victorie. Importurile ieftine vor scădea, companiile europene vor câștiga o parte din piață, iar bugetele publice vor încasa mai mult. Pe termen lung însă, problema rămâne aceeași: dacă industria europeană nu poate concura decât atunci când concurența este taxată, amendată și limitată, înseamnă că nu a devenit mai puternică, ci doar mai bine protejată.
Iar protecția are întotdeauna un preț, pe care instituțiile nu îl plătesc niciodată din propriul buzunar. Îl plătește cetățeanul care cumpără mai scump, care are mai puține opțiuni și căruia i se explică, cu solemnitatea obișnuită, că toate aceste măsuri sunt luate pentru binele lui.
Poate că toate aceste măsuri sunt justificate, fiecare luată separat. Poate că unele erau chiar necesare. Însă politicile economice nu trebuie judecate după explicațiile oficiale, ci după efectele lor. Iar efectul pe care îl vede astăzi consumatorul european este simplu: alternativa ieftină dispare, în timp ce cauzele care au făcut produsele europene atât de scumpe rămân aproape neschimbate.
O economie competitivă nu are nevoie să își protejeze permanent piața de concurență. Ea concurează. În momentul în care începe să ridice bariere tot mai înalte în jurul propriei piețe, întrebarea nu mai este doar cât de puternică este China. Întrebarea este cât de competitivă mai este Europa.
Iar aceasta este tocmai discuția pe care instituțiile europene preferă să nu o poarte.
La Știri Oneste, nu îndulcim criza și nu învelim realitatea în vorbe neutre
