Tratatul SUA-Iran semnat în iunie 2026 nu se mai află doar în pericol de eșec, ci este aproape golit de conținut după reluarea confruntărilor militare, blocarea negocierilor și reducerea dramatică a traficului comercial prin Strâmtoarea Hormuz.
Acordul care trebuia să oprească războiul, să redeschidă una dintre cele mai importante artere energetice ale lumii și să pregătească terenul pentru negocieri asupra programului nuclear iranian a rezistat mai puțin de o lună înainte ca fiecare parte să o acuze pe cealaltă de încălcarea lui. După noi atacuri asupra unor nave comerciale, Statele Unite au reluat loviturile asupra Iranului, Teheranul a răspuns, iar circulația petrolierelor și a navelor care transportă gaze naturale lichefiate prin strâmtoare a fost practic paralizată.
Miezul problemei rămâne ambiguitatea diplomatică introdusă chiar în textul unui memorandum redactat în grabă și prezentat drept baza unei păci durabile. Documentul este atât de vag încât, după cum a remarcat un executiv arab din industria petrolieră, „poți trece cu un camion prin acele clauze”.
Iranul invocă Punctul 5 din cele 14 puncte ale acordului, potrivit căruia „Republica Islamică Iran va face aranjamente, folosind cele mai bune eforturi, pentru trecerea în siguranță a vaselor comerciale”, și interpretează această formulare ca pe o recunoaștere a autorității sale de a stabili condițiile navigației prin coridorul maritim. Statele Unite citesc aceeași clauză ca pe o obligație a Teheranului de a garanta fluxul liber al petrolului, gazelor și celorlalte mărfuri vitale, fără taxe, rute impuse sau controale iraniene.
Această divergență nu a rămas o dispută semantică purtată în sălile de negocieri, ci a ajuns să determine cine poate traversa strâmtoarea, în ce condiții și cu ce riscuri. Washingtonul consideră că acceptarea dreptului Iranului de a controla traseele și de a percepe taxe ar crea un precedent periculos pentru libertatea navigației internaționale. Teheranul susține, în schimb, că acordul îi recunoaște responsabilitatea de a organiza trecerea vaselor și încearcă să transforme poziția sa geografică într-o autoritate politică și economică asupra uneia dintre cele mai importante rute comerciale ale lumii. Ambiguitatea care trebuia probabil să permită ambelor părți să semneze documentul fără a recunoaște public că au făcut concesii a devenit astfel chiar mecanismul prin care acordul s-a destrămat.
Poziția Iranului este de o intransigență remarcabilă, cu atât mai mult cu cât țara se confruntă cu o economie în contracție, o inflație devastatoare și pierderea a milioane de locuri de muncă. Mohammad Bagher Ghalibaf a transmis public un avertisment lipsit de echivoc: „V-am spus: țineți-vă cuvântul sau plătiți prețul”. Retorica este susținută și prin acțiuni legislative, Parlamentul iranian introducând proiectul intitulat „Acțiunea Strategică pentru Securitatea și Progresul Durabil al Strâmtorii Hormuz și al Golfului Persic”. Ebrahim Azizi, șeful comisiei parlamentare pentru securitate națională, a descris controlul strâmtorii drept un drept „inalienabil” și a răspuns cu un sec „niciodată” atunci când a fost întrebat când ar putea Iranul să renunțe la această revendicare.
În aceste condiții, Strâmtoarea Hormuz nu mai este tratată de conducerea iraniană doar ca o rută de transport care trebuie protejată, ci ca un bun strategic prin care adversarul poate fi constrâns, comerțul mondial poate fi taxat, iar autoritatea regimului poate fi reafirmată atât în exterior, cât și în fața propriei populații. Fermitatea afișată în conflictul cu Statele Unite oferă Teheranului și un instrument de mobilizare internă într-un moment în care problemele economice devin tot mai greu de ascuns. Costurile sunt însă suportate de populația iraniană, de statele din Golf și de economia mondială, în timp ce conducerea politică poate prezenta criza drept o confruntare pentru suveranitate și rezistență împotriva inamicului extern.
De partea americană, prăbușirea armistițiului pare la rândul ei subordonată calculelor politice și militare interne. Robert Malley de la International Crisis Group, veteran al negocierilor nucleare din 2015, aprecia că șansele de salvare a acordului sunt mici și că nu ar paria pe recuperarea lui. Evoluțiile ulterioare i-au confirmat pesimismul: după atacurile asupra navelor comerciale, Washingtonul a reluat operațiunile militare, a reinstituit blocada și sancțiunile asupra exporturilor iraniene de petrol, iar la 22 iulie Statele Unite ajunseseră la a unsprezecea noapte consecutivă de lovituri asupra Iranului.
Președintele Trump se confruntă cu presiunea de a redeschide strâmtoarea și de a demonstra că ofensiva americană a produs un rezultat concret, dar acceptarea condițiilor iraniene ar însemna recunoașterea unei forme de autoritate a Teheranului asupra traficului internațional. În același timp, continuarea războiului obligă Statele Unite să finanțeze o prezență militară tot mai costisitoare, expune bazele și aliații americani din regiune unor noi atacuri și amplifică riscul ca perturbarea aprovizionării cu energie să se transforme într-o problemă economică globală. Impasul le permite politicienilor americani să păstreze imaginea unei administrații care nu cedează, dar nu oferă încă o soluție durabilă pentru redeschiderea strâmtorii sau pentru reluarea negocierilor.
Tensiunile au devenit imposibil de ascuns după atacurile asupra a trei vase, inclusiv asupra unei nave qatariene care transporta gaze naturale lichefiate, într-un coridor maritim din apropierea coastelor Omanului. O sursă diplomatică a atribuit operațiunile unei „unități rebele” din Garda Revoluționară Islamică, formulare care încearcă să separe acțiunile de conducerea politică iraniană fără să explice cum poate funcționa autonom o unitate aparținând uneia dintre cele mai puternice structuri ale statului. Invocarea unei asemenea entități permite Teheranului să nege responsabilitatea directă, dar nu schimbă faptul că atacurile au fost folosite de Washington drept justificare pentru reluarea operațiunilor militare.
Chiar și Omanul, mediator tradițional și partener de lungă durată al Iranului, a obiectat la formularea din Punctul 5 referitoare la dialogul pentru definirea viitoarei administrații maritime și a adoptat o „poziție substanțială” în negocieri. Muscatul se vede astfel prins între două interpretări incompatibile ale aceluiași acord, iar reputația sa de intermediar discret este pusă sub presiune de incapacitatea Washingtonului și Teheranului de a conveni asupra sensului unei clauze pe care au semnat-o cu numai câteva săptămâni înainte. Costul ambiguității nu este suportat doar de cele două părți, ci și de mediatorii și statele regionale obligate să gestioneze consecințele unui document care a amânat conflictul fără să-i rezolve cauzele.
Fereastra de 60 de zile pentru negocieri intensive, prevăzută în memorandum, fusese considerată de la început nerealistă, iar discuțiile privind programul nuclear al Iranului au fost amânate înainte de a produce rezultate substanțiale. Reluarea luptelor a făcut ca această perioadă să-și piardă aproape complet sensul. Iranul nu a oferit acces deplin inspectorilor internaționali la instalațiile nucleare lovite, divergențele privind sancțiunile și reconstrucția au rămas nerezolvate, iar disputa asupra Strâmtorii Hormuz a ocupat întregul spațiu diplomatic care trebuia folosit pentru discutarea neproliferării nucleare.
Acest impas nu mai poate fi prezentat drept o simplă întârziere tehnică. Neajungerea la un consens privind administrarea strâmtorii a permis ambelor părți să evite problemele mai dificile ale acordului, de la programul nuclear iranian până la sancțiuni, garanții de securitate și reconstrucție. Costul acestei flexibilități diplomatice este plătit prin instabilitate regională, blocarea comerțului și creșterea riscului nuclear, în timp ce actorii politici de la Washington și Teheran amână deciziile care i-ar obliga să recunoască limitele propriilor strategii.
Fostul diplomat britanic Simon Gass sugerase că un compromis ar putea consta în perceperea unor „taxe de transport”, în locul unor taxe explicite de trecere, oferind Iranului posibilitatea de a-și demonstra autoritatea fără a bloca fluxul comercial. O asemenea formulă ar fi putut permite fiecărei părți să pretindă că și-a apărat principiile: Teheranul ar fi obținut un rol în organizarea navigației, iar Washingtonul ar fi putut susține că libertatea de trecere nu a fost transformată într-un tribut impus comerțului internațional. Faptul că nici măcar o astfel de soluție nu a fost adoptată întărește impresia că eșecul nu a fost o fatalitate diplomatică, ci rezultatul refuzului ambelor părți de a suporta costul politic al compromisului.
Statele Unite și Iranul continuă să creadă că au ieșit din etapele anterioare ale conflictului cu „mâna de sus” și că adversarul va ceda primul. Această eroare de interpretare reciprocă a transformat armistițiul într-un simplu răgaz și impasul într-un joc de așteptare purtat cu rachete, drone și nave comerciale blocate. Status-quo-ul volatil a fost preferat unei soluții clare, deoarece fiecare tabără a considerat că timpul, presiunea economică și forța militară vor obliga cealaltă parte să accepte condițiile pe care nu le acceptase la masa negocierilor.
Prăbușirea tratatului SUA-Iran privind Strâmtoarea Hormuz nu mai poate fi explicată doar prin incompetență diplomatică sau prin graba cu care a fost redactat documentul. Ambiguitatea clauzelor a servit inițial interesului ambelor tabere, permițându-le să anunțe un acord fără să accepte aceeași interpretare a obligațiilor asumate. După reluarea confruntărilor, aceeași ambiguitate le oferă justificarea pentru a susține că adversarul a încălcat primul înțelegerea și că răspunsul militar reprezintă doar o reacție legitimă.
Tratatul SUA-Iran, rămas la nivel de document
Rezultatul este un acord care există încă pe hârtie, dar ale cărui obiective principale au fost deja răsturnate de realitate: războiul a fost reluat, traficul prin strâmtoare s-a redus dramatic, negocierile nucleare au stagnat, iar riscul pentru comerțul global a crescut. Costurile sunt transferate asupra populațiilor, statelor din regiune și economiei mondiale, în timp ce elitele politice de la Washington și Teheran păstrează libertatea de a escalada, negocia sau acuza, fără să recunoască faptul că tratatul SUA-Iran prezentat în iunie drept începutul păcii a devenit, într-un interval de câteva săptămâni, încă o piesă din mecanismul unei crize permanente.
La Știri Oneste, nu îndulcim criza și nu învelim realitatea în vorbe neutre
