Atacul „fulger” din Venezuela, anunțat ca o lovitură militară de amploare și încheiat în aproximativ 30 de minute cu dispariția lui Nicolás Maduro, nu seamănă cu nimic din ceea ce știm despre operațiuni militare reale împotriva unui regim autoritar consolidat. Seamănă, în schimb, izbitor cu o ieșire negociată, ambalată public sub forma unei demonstrații de forță.
Un șef de stat ca Maduro nu este „luat din casă” în jumătate de oră fără complicități interne, fără pregătire prealabilă și fără ca aparatul de securitate să fi fost deja neutralizat politic, nu militar. Lipsa luptelor, absența haosului instituțional, funcționarea normală a ambasadelor și reacțiile externe extrem de calculate indică un singur lucru: rezultatul era cunoscut înainte ca „atacul” să înceapă.
Indiciile s-au adunat rapid. Surse din opoziția venezueleană, citate de Sky News, au vorbit deschis despre un „negotiated exit”. Vicepreședintele Delcy Rodríguez nu a denunțat o răpire violentă, ci a cerut „proof of life”, o formulare tipică pentru situațiile în care liderul nu mai este sub controlul propriei structuri, dar nici nu este considerat ucis.
Rusia a condamnat „agresiunea armată”, însă a cerut dialog, a sprijinit convocarea Consiliului de Securitate ONU și a subliniat explicit necesitatea evitării escaladării. China a tăcut pe Venezuela, dar a vorbit exact în aceeași zi despre Taiwan, reafirmând sprijinul Rusiei pentru „integritatea teritorială” a Beijingului. Uniunea Europeană a „monitorizat” și a invocat tranziția pașnică, după ce a aflat din presă ce s-a întâmplat.
Toate aceste reacții nu sunt contradictorii. Sunt perfect coerente într-un singur scenariu: Venezuela nu a fost scena unei confruntări scăpate de sub control, ci obiectul unei tranzacții geopolitice reci.
De ce Venezuela? Pentru că nu vorbim despre un stat periferic, ci despre un nod energetic major. Venezuela deține cele mai mari rezerve de petrol dovedite din lume, petrol greu, compatibil cu rafinăriile americane, plus rezerve masive de gaze, fier și bauxită. În același timp, Caracas era un aliat politic și militar al Beijingului, Moscovei și Teheranului. A lăsa acest dosar să explodeze ar fi însemnat o destabilizare energetică globală, exact ceea ce nu s-a întâmplat.
Reacția Rusiei este revelatoare. Moscova a folosit un limbaj dur, dar a făcut tot ce ține de gestionarea unei crize, nu de amplificarea ei. Nicio mișcare militară, nicio evacuare, nicio alertă ridicată. Ambasada rusă a continuat să funcționeze normal. Asta nu este reacția unei puteri surprinse de o lovitură care îi afectează interesele vitale. Este reacția unei puteri care știe că jocul nu îi scapă de sub control.
La fel de grăitoare este tăcerea Chinei. Beijingul nu reacționează isteric când pierde un aliat-cheie fără a primi ceva în schimb. În schimb, își marchează liniile roșii acolo unde miza este existențială: Taiwanul. Mesajul transmis prin ambasadorul chinez la Moscova a fost limpede: dosarele sunt separate, iar fiecare mare putere știe ce nu este negociabil. Venezuela pare să fi fost, în acest moment, negociabilă.
Uniunea Europeană, în schimb, a confirmat încă o dată statutul său real în arhitectura de putere actuală. Nu a fost informată, nu a fost consultată, a aflat din mass-media și a reacționat procedural. Limbajul normativ, apelurile la drept internațional și tranziție pașnică nu sunt greșite în sine, dar sunt irelevante atunci când decizia a fost deja luată în altă parte. Europa nu a fost actor, ci notar.
Rămâne întrebarea-cheie: a fost Maduro capturat sau s-a predat? Din tot ce știm până acum, predarea negociată este varianta care explică cel mai bine viteza, lipsa violenței și coerența reacțiilor externe. Un lider se predă atunci când înțelege că nu mai are ieșire și că alternativa este distrugerea totală a regimului său și a cercului apropiat. Predarea nu este un act de slăbiciune personală, ci un calcul rece de supraviețuire.
Pentru Washington, rezultatul este o victorie de imagine și o repoziționare energetică avantajoasă. Pentru Rusia și China, este evitarea unei crize necontrolabile într-un teatru secundar. Pentru Europa, este încă o lecție dureroasă despre lipsa de influență reală. Iar pentru publicul larg, spectacolul unei „lovituri decisive” care maschează, de fapt, o tranzacție geopolitică.
Venezuela nu a fost cucerită. A fost rearanjată.
Iar asta, în lumea de azi, este mult mai frecvent decât ne place să recunoaștem.
Articol publicat de Știri Oneste, platformă independentă de analiză și informație
Un răspuns