Într-o tăcere asurzitoare, Uniunea Europeană asistă pasiv la transformarea Ucrainei dintr-un simbol al luptei pentru libertate într-un stat centralizat, în care anticorupția devine armă de partid, iar opoziția – o problemă de securitate națională. Sub pretextul apărării democrației, Bruxelles-ul pare să gireze tocmai distrugerea ei, câtă vreme liderul de la Kiev promite că va lupta împotriva „inamicului comun”: Rusia.
Pare cunoscută „reţeta”? Este aceeași cu care s-au construit regimuri autoritare peste tot în lume: un război extern, o criză internă, o elită speriată, și o populație învățată să confunde autoritatea cu salvarea.
Într-o mișcare politică fulgerătoare și cu potențiale efecte devastatoare asupra credibilității externe a Ucrainei, președintele Volodimir Zelenski a semnat, pe 22 iulie 2025, o lege care plasează cele mai importante instituții anticorupție sub controlul direct al procurorului general. Legea nr. 12414, adoptată de parlament într-o singură zi, fără dezbatere și în absența comisiei de specialitate, a stârnit reacții virulente în societatea civilă și chiar în interiorul partidului prezidențial.
Această decizie, justificată de Zelenski ca o măsură de „curățare de influențe rusești”, distruge tocmai fundamentul pe care Ucraina și-a construit imaginea post-Maidan: independența justiției și lupta reală împotriva corupției. Instituțiile vizate — NABU (Biroul Național Anticorupție) și SAPO (Procuratura Specializată Anticorupție) — nu mai pot acționa autonom, ci vor funcționa sub directa autoritate a procurorului general, funcție numită de președinte. În practică, înseamnă că dosarele, anchetele și numirile vor putea fi oprite, redirecționate sau „curățate” din motive politice.
Partenerii occidentali? Nimic. Doar un zâmbet diplomatic și o nouă tranșă de miliarde din fondurile UE.
Lovitura de imagine: anticorupția, resursă de putere, nu de reformă
Pe plan extern, NABU și SAPO au fost create cu sprijinul financiar și logistic al Uniunii Europene și al Statelor Unite. Ele au fost vârful de lance al reformei judiciare, condiție esențială pentru apropierea Ucrainei de standardele europene. Prin urmare, această măsură nu este doar o chestiune de politică internă. Ea ridică semne de întrebare cu privire la capacitatea reală a Ucrainei de a adera la Uniunea Europeană sau de a continua să beneficieze de sprijin financiar occidental.
Una dintre puţinele reacţii internaţionale vine de la ambasadorii G7 – au transmis un semnal clar de îngrijorare, avertizând că independența instituțiilor judiciare este o condiție sine qua non pentru continuarea sprijinului. Chiar și în mediile diplomatice prietene, legea 12414 este percepută drept o fractură de logică reformistă și o decizie cu iz de autoritarism, mascat sub pretextul războiului hibrid. Doar că percepţia se discută în culise. Oficial pentru Ucraina doar zâmbete. De miliarde.
O campanie de „epurare”: percheziții, arestări, propagandă
Cu doar o zi înainte de adoptarea legii, sediile NABU și SAPO au fost percheziționate de serviciile de securitate ale statului (SBU), sub acuzația de „legături cu Rusia” – o formulare vagă, dar extrem de eficientă în climatul de război. A fost blocată și numirea unui reputat investigator anticorupție în domeniul economic, iar activistul Vitaliy Shabunin, una dintre cele mai proeminente voci ale societății civile, a fost reținut într-un dosar controversat. Asemenea mișcări indică mai mult decât un conflict instituțional: sugerează o repoziționare autoritară a statului ucrainean, în care anticorupția devine un instrument politic de fidelizare sau eliminare, în funcție de loialitate.
Opoziția din stradă, sub lege marțială
Deși Ucraina se află sub lege marțială, iar protestele publice sunt strict reglementate, mii de oameni au ieșit în stradă la Kiev, Liov, Dnipro și Odesa. Scandările „Ucraina nu e Rusia!” sau „Corupția ucide!” au dominat pancartele, într-un climat de revoltă latentă. Pentru prima dată din 2022, regimul Zelenski se confruntă cu opoziție deschisă venită nu din partea forțelor proruse, ci din miezul societății democratice pe care se baza până recent.
Mai grav, reacțiile critice nu vin doar din opoziția parlamentară sau din ONG-uri. Inclusiv membri din partidul prezidențial „Servitorul Poporului” au cerut sesizarea Curții Constituționale, vorbind despre o decizie „panicardă” care riscă să arunce în aer parcursul european al țării.
Zelenski de la actor la dictator – centralizare și frică: un semnal politic
Adoptarea legii 12414 trădează o schimbare profundă în strategia politică a administrației Zelenski. De la președintele-curajos din 2019, care promitea resetarea totală a statului capturat, la președintele-om forte din 2025, care folosește exact acele mecanisme pe care pretindea că le combate. În spatele justificării securitare („infiltrări rusești”) se ascunde neîncrederea în instituțiile independente și tentația consolidării unei puteri executive care nu mai are răbdare pentru contestări sau control.
Zelenski nu a devenit neapărat un dictator, dar pare să fi înțeles că într-un regim de război, concentrarea puterii este mai ușor tolerată, iar fundamentele democratice pot fi „suspendate temporar” în numele stabilității. Problema e că, în absența unor mecanisme externe de corecție, aceste suspendări devin definitive.
Europa tace? Sau doar închide ochii?
Poate cel mai tulburător aspect rămâne reacția reținută a partenerilor occidentali. În locul unui refuz ferm sau a condiționării drastice a finanțării, reacțiile UE și SUA au fost ambigue. Se invocă în continuare „încrederea în parcursul european al Ucrainei” și se evită criticile frontale. Un semn că, în logica războiului geopolitic, standardele democratice pot fi amânate dacă actorul regional joacă de partea „bună” a frontului.
Dar ce se întâmplă când Ucraina începe să semene tot mai mult cu acea Rusie pe care pretinde că o combate?
Răspunsul este deja vizibil: absolut nimic. Ucraina continuă să fie tratată ca partener ideal, indiferent de abuzuri, derive sau concentrarea puterii, pentru că orice critică e automat blocată de mantra salvatoare: „Rusia e inamicul, deci Ucraina are dreptate”.
România sancționată, Ucraina premiată: un dublu standard al Uniunii Europene
Este imposibil să nu observăm diferențele flagrante de tratament între România și Ucraina în ceea ce privește standardele de guvernanță și anticorupție impuse de Uniunea Europeană. România a fost, ani la rând, supusă unui regim de monitorizare strictă în perioada preaderării și ulterior, prin MCV și alte mecanisme de control. Derapaje minore – reale sau presupuse – au dus la blocarea accesului în Schengen și la suspendarea unor tranșe din fondurile europene. Mai recent, guvernului de la București i s-au suspendat fonduri din PNRR pentru motive considerate „de transparență” sau „ineficiență în alocare”.
În schimb, Ucraina, recunoscută de ani de zile ca una dintre cele mai corupte țări din Europa, și-a centralizat complet instituțiile anticorupție sub control prezidențial, fără nicio reacție serioasă din partea Bruxellesului. Dimpotrivă, în aceeași săptămână în care Volodimir Zelenski a semnat legea care anulează independența NABU și SAPO, Uniunea Europeană a transmis un mesaj de „încredere în parcursul Ucrainei” și a accelerat acordarea unei noi tranșe de sprijin financiar.
Acest standard dublu al UE – care penalizează România pentru greșeli minore, dar recompensează Ucraina în ciuda unor abuzuri flagrante – nu doar că subminează ideea de stat de drept, dar alimentează un sentiment tot mai vizibil de frustrare în rândul cetățenilor din estul Europei. Mesajul devine tot mai clar: nu contează dacă respecți regulile, ci dacă ești util în jocul geopolitic.
„Pericolul rus” ca politică de stat. Și la Kiev, și la București
Și în România, „pericolul rus” justifică orice. S-au anulat alegeri cu pretextul „războiului hibrid”. S-a speriat electoratul cu povești despre „infiltrați” în democrație. Opozanții reali sunt delegitimați prin etichete: „extremist”, „prorus”, „sursă de dezinformare”. Tot ce nu convine discursului oficial e automat suspect. Nu mai e nevoie să demonstrezi ceva — e de-ajuns să insinuezi. Și câtă vreme narativul „luptăm contra Rusiei” rămâne valabil, Bruxelles-ul aplaudă.
E aceeași rețetă, doar cu decor diferit. În Ucraina, anticorupția e subordonată direct. În România, e folosită selectiv. În Ucraina, puterea executivă se centralizează rapid. În România, se concentrează pe tăcute. Dar în ambele cazuri, Bruxelles-ul privește în altă parte — pentru că dușmanul convenabil spală tot.
Concluzie:
Zelenski nu mai mimează anticorupția — o restructurează după propriile nevoi. Iar Ucraina se apropie de un punct de inflexiune în care sprijinul extern nu va mai putea ignora contradicția dintre războiul pentru „valori europene” și realitatea unui stat capturat politic din interior.
Europa tace? Tace nu din neștiință, ci pentru că tăcerea s-a transformat în tonul dominant al politicii de la Bruxelles, acolo unde centralizarea deciziilor și reducerea dezbaterii democratice nu mai sunt excepții, ci noua normalitate. În timp ce Ucraina își uniformizează puterea sub scuza războiului, Uniunea însăși își uniformizează voința sub masca consensului.
Dictatura europeană nu mai vine cu pași repezi, ci cu reglementări lente — dar sigure. Iar când asemenea modele devin exportabile, orice lider cu apetit pentru control știe că nu va fi tras la răspundere, ci poate chiar aplaudat, atâta vreme cât spune ce trebuie și are „inamicul” potrivit.
2 răspunsuri