Ce spun documentele declasificate ale SUA despre drumul spre conflict (1994–2008)
Ucraina și NATO, drumul documentat spre un conflict evitabil nu este o formulă polemică, ci concluzia care se desprinde dintr-o serie de documente oficiale declasificate ale administrației americane, redactate între 1994 și 2008. Memoranduri de convorbiri, scrisori prezidențiale și note interne arată că militarizarea dosarului ucrainean nu a fost un punct de plecare, ci rezultatul unor decizii succesive luate în pofida avertismentelor formulate clar, consemnate oficial și ignorate ulterior.
Există momente în istorie în care deciziile nu sunt luate din grabă, ci din comoditate. Nu din lipsă de informații, ci din refuzul de a le integra. Între 1994 și 2008, relația dintre Statele Unite, Rusia și Ucraina a fost documentată minuțios în memoranduri interne ale administrației americane. Nu în comunicate de presă și nu în discursuri publice, ci în scrisori, note de convorbiri telefonice și stenograme ale unor întâlniri restrânse, clasificate la momentul respectiv și declasificate ulterior.
Citite astăzi, aceste documente nu arată o istorie inevitabilă, ci una plină de răscruci ratate. Arată că drumul spre conflict nu a fost trasat dintr-o singură decizie bruscă, ci dintr-o succesiune de alegeri făcute în cunoștință de cauză, în pofida avertismentelor formulate clar, repetat și oficial.
În 1994, Rusia încă vorbea despre parteneriat strategic cu Statele Unite ca despre o axă centrală a stabilității globale. În același timp, Ucraina era tratată de Washington nu ca linie de front, ci ca stat fragil, aflat într-o tranziție economică dificilă, care trebuia stabilizat, dezarmat nuclear și sprijinit financiar. Nimic din limbajul epocii nu indică o viziune militarizată asupra Ucrainei sau o percepție a Rusiei ca adversar inevitabil.
O scrisoare trimisă în noiembrie 1994 de Boris Elțîn către Bill Clinton surprinde perfect acest moment. În ea, președintele rus vorbește explicit despre parteneriatul ruso-american ca factor central al politicii mondiale și avertizează că problemele emergente, inclusiv cele legate de extinderea NATO, trebuie gestionate prin acorduri de garanții și mecanisme comune de securitate, nu prin decizii unilaterale. Ucraina apare în acest context exclusiv ca problemă economică și juridică, legată de ajutor financiar internațional, de garanții de securitate în schimbul renunțării la arsenalul nuclear și de stabilitate internă.
Aceeași logică se regăsește și într-o convorbire telefonică purtată în octombrie 1994 între Bill Clinton și noul președinte ucrainean, Leonid Kucima. Discuția este despre reforme, despre FMI, despre G-7, despre programul Nunn–Lugar și despre non-proliferare. NATO nu este un subiect. Securitatea Ucrainei este înțeleasă ca stabilitate economică și instituțională, nu ca apartenență la o alianță militară. Rusia este menționată ca parte a ecuației regionale, nu ca amenințare.
Aceasta este fotografia inițială a dosarului: Ucraina ca proiect de stabilizare, Rusia ca partener dificil, dar inclus.
Șapte ani mai târziu, în iunie 2001, la Brdo Castle, în Slovenia, președintele rus Vladimir Putin ridică pentru prima dată, direct și explicit, problema NATO într-o întâlnire cu președintele american George W. Bush. O face fără retorică agresivă și fără amenințări. Reamintește un fapt istoric: Uniunea Sovietică a cerut aderarea la NATO în 1954 și a fost refuzată pe criterii care, în opinia sa, nu mai erau valabile în 2001. Întrebarea pe care o pune este una de logică strategică, nu de confruntare: dacă Rusia nu este considerată inamic, de ce este necesară extinderea NATO fără Rusia?
Răspunsul american este consemnat sec în memorandum: „That’s interesting.” Nu urmează o ofertă, nu urmează o dezbatere reală, nu urmează un cadru de negociere. Subiectul este notat și abandonat. În același document, Ucraina apare o singură dată, strict ca teritoriu pierdut în urma destrămării URSS, fără nicio conotație militară. Dimpotrivă, Bush afirmă explicit că o Rusie puternică este în interesul Statelor Unite și că Rusia aparține Vestului.
În 2001, o arhitectură de securitate inclusivă era încă posibilă. Documentele o arată clar.
În 2005, relația este deja mai tensionată, dar nu ruptă. Într-o întâlnire la Casa Albă, Putin și oficialii americani discută cooperarea pe Iran, Coreea de Nord, neproliferare nucleară și controlul armamentului. Putin avertizează asupra pericolului normalizării opțiunii militare și asupra erodării tabuului nuclear. Limbajul este dur, dar funcțional. Se discută mecanisme de coordonare pe spațiul post-sovietic tocmai pentru a evita neînțelegeri și escaladări. Ucraina nu este tratată ca problemă de securitate. NATO nu este subiectul central al disputei. Nimeni nu vorbește despre conflict inevitabil.
Ruptura reală apare abia în 2008, la Sochi, după summitul NATO de la București. De data aceasta, Ucraina nu mai este o notă de subsol, ci tema centrală. Putin spune explicit că aderarea Ucrainei la NATO va crea un câmp de conflict pe termen lung. Argumentația sa nu este una emoțională, ci structurată: diviziunile interne ale Ucrainei, opoziția unei părți semnificative a populației față de NATO, percepția Alianței ca factor ostil și efectele inevitabile ale militarizării.
Extinderea NATO spre Ucraina și Georgia este descrisă ca un proces care va aduce baze, sisteme de arme și infrastructură militară în proximitatea Rusiei, generând instabilitate și reacții pe termen lung. Avertismentul este consemnat oficial. Nu este contestat pe fond. Dar nici integrat în decizia politică.
Privite împreună, documentele spun o poveste coerentă. În 1994, Ucraina este proiect economic și de dezarmare nucleară, iar Rusia vorbește despre parteneriat strategic cu SUA. În 2001, Rusia întreabă de ce nu este inclusă într-o arhitectură comună de securitate. În 2005, cooperarea există încă, chiar dacă este tensionată. În 2008, este formulată explicit o linie roșie: Ucraina și NATO înseamnă conflict pe termen lung.
Aceste documente nu justifică ceea ce a urmat ulterior. Dar demontează ideea comodă a inevitabilității. Avertismentele au existat, au fost articulate clar și au fost consemnate în documente oficiale. Deciziile au fost luate în cunoștință de cauză, nu în orb.
Documentele nu schimbă trecutul. Dar schimbă felul în care poate fi înțeles prezentul. Iar în acest caz, ele arată limpede că ruptura dintre Rusia și Occident nu a fost un accident și nici o fatalitate istorică, ci rezultatul unor alegeri politice asumate, făcute pas cu pas, în ciuda semnalelor de avertizare.
Articol publicat de Știri Oneste, platformă independentă de analiză și informație
