Cu două zile înainte de întâlnirea anunțată din Florida, Donald Trump a spus lucrurile fără ocolișuri. Într-un interviu acordat Politico, președintele american a redus la esență planul de pace prezentat de Volodimir Zelenski: nu valorează nimic până nu îl aprobă el.
„Nu are nimic până nu aprob eu”, a spus Trump, într-o formulare care spune mai mult decât o sută de comunicate diplomatice. Nu este o figură de stil, ci o poziționare de putere. Trump se plasează explicit în rolul de arbitru final al oricărui acord de pace între Ucraina și Rusia.
Declarația vine în contextul în care Zelenski a anunțat că va veni la întâlnirea de duminică cu un plan de pace în 20 de puncte, despre care a spus că este „90% finalizat”. Planul include garanții de securitate americane, administrarea centralei nucleare de la Zaporijia și o formulă de control teritorial pentru Donbas. Mai nou, apare și ideea unei zone economice demilitarizate, prezentată ca soluție de compromis.
Doar că Trump nu pare deloc grăbit să valideze propunerea. Tonul său este rece, calculat, chiar distant. Mesajul implicit este clar: Ucraina trebuie să convingă, iar concesiile trebuie să fie suficient de mari încât să justifice un acord rapid. Altfel, nu există aprobare.
Această poziție scoate la suprafață o realitate pe care diplomația europeană a încercat să o mascheze luni la rând. Negocierile reale nu se poartă la Bruxelles și nici în formulele largi ale „coalițiilor celor dispuși”. Se poartă în relația directă dintre Washington, Kiev și Moscova. Europa, în cel mai bun caz, este informată sau invitată online.
Declarația lui Trump nu vine din vid. În capitalele europene, ruptura este deja recunoscută deschis. Cancelarul german Friedrich Merz a spus recent că „Occidentul normativ nu mai există”, iar liderii europeni încep să accepte că Statele Unite nu mai privesc Europa drept partenerul central al ordinii globale. Sub actuala administrație, Washingtonul își urmărește interesele „foarte agresiv”, iar relația transatlantică nu mai este una bazată pe valori, ci pe tranzacții.
În acest context, întâlnirea din Florida capătă o semnificație care depășește Ucraina. Nu este doar o discuție despre pace, ci un test al noii ordini occidentale. Trump nu negociază în numele „Occidentului”, ci în numele interesului american, iar restul actorilor sunt invitați să se alinieze. Ucraina încearcă să salveze cât poate dintr-o poziție de forță pierdută, Europa încearcă să rămână relevantă, iar Rusia mizează pe faptul că timpul și oboseala strategică lucrează în favoarea sa. Europa poate protesta, poate convoca „coaliții ale celor dispuși”, dar nu mai este în poziția de a dicta cadrul. De aceea, fraza „nu aveți nimic până nu aprob eu” nu este un exces de ego, ci rezumatul brutal al raportului de putere actual. Cine caută pacea va trebui, mai întâi, să accepte cine decide termenii ei.
Trump a lăsat să se înțeleagă că este dispus să discute și cu Vladimir Putin în perioada următoare și a vorbit deschis despre presiunea economică asupra Rusiei. În același timp însă, a admis implicit că Moscova nu a făcut pași serioși înapoi de la poziția sa maximalistă. Cu alte cuvinte, concesiile așteptate sunt, cel puțin deocamdată, dintr-o singură direcție.
Pentru Ucraina, declarația lui Trump este un semnal dur.
Planul de pace, oricât de elaborat, nu este tratat ca un document suveran, ci ca o propunere supusă validării americane. Pentru Europa, este o confirmare a marginalizării. Iar pentru Rusia, mesajul este că negocierile se vor purta în termeni de putere, nu de principii.
Contextul în care Trump vorbește despre „aprobarea” sa este unul în care Washingtonul își redefinește deschis rolul global. Administrația americană nu mai tratează conflictul din Ucraina ca pe o confruntare între principii, ci ca pe un dosar de securitate și influență, negociabil în funcție de costuri și beneficii. În această logică, garanțiile, teritoriile și formulele de control nu mai sunt tabuuri morale, ci monede de schimb. Tocmai de aceea, presiunea asupra Kievului pentru „flexibilitate” coexistă cu lipsa oricărei presiuni publice comparabile asupra Moscovei. Nu pentru că Rusia ar fi convinsă, ci pentru că raportul de forță este evaluat pragmatic, nu normativ.
Întâlnirea de duminică nu va decide pacea. Dar va clarifica ierarhia. Iar după ce Trump a spus că „nu există nimic până nu aprob eu”, nimeni nu mai poate pretinde că nu știe cine ține pixul.
Articol publicat de Știri Oneste, platformă independentă de analiză și informație
Un răspuns