Discursul lui Nicușor Dan despre justiție nu este o simplă ieșire nefericită și nici un exces de retorică. Este aplicarea unei metode testate deja în Rusia: delegitimarea instituțională prin suspiciune generală, presiune publică și „consultări” fără valoare juridică, urmate de amenințarea simbolică a sancțiunii maxime. Nu vorbim despre regimuri politice comparabile, ci despre o rețetă de subordonare care începe mereu la fel și se termină invariabil cu o justiție condiționată.
În Rusia, subordonarea justiției nu a început cu tancuri. A început cu fraze „responsabile”, cu indignare „civică”, cu diagnostice generaliste și cu promisiuni de „curățare” a sistemului. Vladimir Putin nu a desființat instanțele. Le-a păstrat, le-a lustruit în public, apoi le-a legat cariera, bugetul și conducerea de executiv. Când procesul e făcut inteligent, nimeni nu poate arăta un moment unic în care statul de drept a murit. Există doar o succesiune de pași mici, fiecare „logic”, care duc la același rezultat.
Discursul lui Nicușor Dan din 21 decembrie are exact acest miros: diagnostic real, urmat de o mutare instituțională riscantă, prezentată drept curajoasă. Iar când amesteci frica, moralitatea și presiunea publică peste o instituție constituțională, nu mai faci reformă. Faci condiționare.
1) De la „probleme în sistem” la suspiciune generală
Nicușor Dan pornește corect, cu o precizare care arată că știe unde calcă: „nu sunt fapte pentru moment, ci sunt sesizări”. Apoi repetă: „nu sunt fapte”. Și totuși, în aceeași respirație, livrează concluzia politică: situația e „gravă” pentru că există „suspiciune cu privire la integritatea sistemului”.
Asta e primul pas din manualul rusesc: nu ai nevoie de probe complete ca să declanșezi efectul. Ai nevoie de o suspiciune totală. În Rusia, una dintre cheile controlului a fost tocmai această delegitimare lentă: justiția nu e atacată pentru o hotărâre, ci pentru că „nu servește interesul public”, pentru că „există grupuri”, pentru că „societatea nu mai are încredere”.
Când suspiciunea devine atmosferă, orice pas „de reformă” devine vandabil. Iar Rusia a trăit ani întregi din acest combustibil: nu demonstrăm, dar e rău; nu condamnăm, dar e grav; nu dovedim, dar trebuie schimbat.
2) Povestea fricii: „benzinăriile” ca armă instituțională
În discurs apare pasajul care, cinic spus, e mai util politic decât orice raport: magistrați intimidați, întâlniri „pe rând”, „să nu se intersecteze”, până la absurditatea cu „colegi de-ai mei să-i preia din benzinării”.
Aici Nicușor Dan trece linia. Pentru că, în momentul în care președintele României spune public că a treia putere în stat se teme să intre la Cotroceni, el nu mai descrie o problemă, el creează o realitate socială. Și o creează fără nume, fără plângeri oficiale, fără sesizare către organe competente, fără procedură.
În Rusia, controlul nu a funcționat prin represiune brută împotriva miilor de judecători, ci prin „frica difuză”: cariere blocate, presiuni disciplinare, semnale. E fix genul de frică care devine autopropulsată, pentru că nimeni nu vrea să fie exemplul. Or, când însuși șeful statului introduce public ideea de frică în sistem, fără să o instituționalizeze prin mecanisme legale, efectul e același: panică, autocenzură, tabere.
Nu întărești independența justiției când o prezinți ca pe o instituție care se ascunde „ca să nu fie văzută”.
3) „Nu sunt fapte”, dar urmează sancțiunea maximă
În Rusia, Putin a păstrat mereu această tehnică: nu ataci direct instituția cu o acuzație penală, o ataci cu o vină morală și cu o soluție politică. Nicușor Dan face o mișcare similară, într-o variantă locală: „nu sunt fapte”, dar vine „gravitatea”, vine „integritatea pusă sub semn de întrebare”, vine „nevoia de reacție”.
Iar reacția propusă nu e una tehnică, nu e una procedurală, nu e un pachet legislativ cu garanții. Este un gest cu efect de presiune. Și aici intră Rusia în oglindă.
4) „Referendumul” în corpul magistraților: copia mecanismului rusesc
Nicușor Dan anunță „un referendum în cadrul Corpului Magistraților” cu întrebarea: „CSM acționează în interes public sau acționează în interesul unui grup?”. Apoi pune ultimatumul: „dacă… vor spune… nu reprezintă interesul public… atunci CSM va pleca de urgență.”
Asta este, în esență, mecanismul rusesc: consultare fără valoare constituțională directă, folosită ca pârghie de presiune. În Rusia, inclusiv procesul de validare politică a schimbărilor majore a fost împachetat în formule de „vot” și „consultare” care au dat legitimitate publică unei consolidări de putere. Un exemplu major este chiar modul în care modificările constituționale din 2020 au fost validate printr-un „all-Russian vote” (vot național organizat ca instrument de legitimizare politică).
Diferența e că Rusia a mers până la capăt și a introdus în arhitectura sa constituțională pârghii care sporesc puterea președintelui asupra conducerii instanțelor și judecătorilor de vârf, inclusiv prin posibilitatea de a iniția demiteri prin mecanisme politice (Consiliul Federației), sub formule precum „conduită incompatibilă”.
România nu e acolo. Dar logica ultimatumului lui Nicușor Dan sună teribil de familiar: „nu eu decid, sistemul decide; eu doar execut consecința”. În practică, însă, consecința este aruncată ca o amenințare înainte ca sistemul să „decidă” orice.
5) Unde devine necombatut: Rusia are fapte, România are discurs
În Rusia, controlul a fost cimentat prin reguli care ating direct cariera și conducerea instanțelor. Un punct tehnic, dar crucial: reglementarea rolului președinților de instanță și a puterilor administrative legate de conducerea instanței și de gestionarea internă a judecătorilor. Raportările comparative despre selecția judecătorilor menționează explicit că reforma din 2001 a introdus reglementări specifice privind numirea președinților și vicepreședinților de instanță și delimitarea funcțiilor lor administrative.
Apoi, Rusia a continuat cu reforme structurale. De exemplu, în 2018 a fost lansată o reformă care a creat instanțe separate de apel și casație în jurisdicția generală, prezentată drept modernizare și eficientizare.
Pe hârtie, sună frumos. În practică, astfel de reforme pot fi folosite și pentru reașezarea influenței, pentru rotații administrative și pentru crearea unor noi centre de control.
Iar în 2020, modificările constituționale au consolidat formal rolul președintelui în numiri și în arhitectura de vârf a sistemului judiciar, inclusiv prin proceduri care permit demiterea unor judecători de rang înalt prin mecanism politic, la propunerea președintelui.
Acestea sunt „exemple concrete”. Aici nu mai e loc de poezie.
6) Partea pe care România trebuie să o înțeleagă: metoda începe cu morală, nu cu lege
Nicușor Dan spune că vrea să se concentreze „pe termen scurt” pe chestiuni legislative recurente: promovări, colegii de conducere alese, delegări și detașări. Aici, din nou, diagnosticul poate avea miez. Dar el îl amestecă cu un instrument care nu e legislativ și nici constituțional: „referendumul” și ultimatumul „pleacă de urgență”.
Exact așa începe modelul rusesc: pui deasupra sistemului o judecată morală („interes public” versus „interes de grup”), o transformi în presiune socială, apoi spui că doar răspunzi la „vocea corpului profesional”. Iar când s-a fixat ideea că instituția e vinovată moral, e foarte ușor să îi tai autonomia administrativă, apoi să îi controlezi conducerea, apoi să îi disciplinezi cariera.
Nu trebuie să spui „subordonez justiția”. E suficient să spui: o fac mai responsabilă.
7) Concluzia, fără cosmetizare
Discursul lui Nicușor Dan are o componentă reală: problemele din sistem sunt discutate de ani. Dar modul în care le împachetează, cu frică publică și cu un „referendum” moral, este un risc instituțional major.
Rusia ne arată că metoda nu are nevoie de dictatură la început. Are nevoie de un șef de stat care spune: „nu acuz, dar e grav” și apoi aruncă în spațiul public un mecanism de presiune, prezentat ca „voința sistemului”.
Putin a făcut asta ani întregi, până când independența justiției a rămas în Constituție doar ca decor, iar controlul s-a mutat în carieră, conducere și disciplină.
România încă poate opri această pantă. Dar primul pas este să recunoască metoda: când președintele spune „CSM va pleca de urgență” în funcție de un vot intern moral, nu suntem în reforma justiției. Suntem în testarea controlului.
Iar deţinătorul mărcii şi metodei este Vladimir Putin.
Articol publicat de Știri Oneste, platformă independentă de analiză și informație
