Medicul pneumolog Flavia Groșan a murit, iar dispariția ei închide un capitol pe care România nu l-a știut gestiona nici atunci când era în viață, nici acum, când nu mai poate răspunde.
În loc să rămână doar un profesionist care și-a făcut meseria într-unul dintre cei mai grei ani ai medicinei românești, a fost împinsă între tabere, transformată în simbol, analizată, atacată, judecată și redusă la o etichetă. Moartea ei nu rescrie nimic din ce s-a întâmplat, dar pune o lumină crudă peste felul în care un medic a fost tratat de un sistem care confundă disciplina cu autoritatea și critica cu delictul.
Indiferent de ce poziție ai avut față de ideile ei, există un adevăr simplu și greu de ignorat: Flavia Groșan a fost unul dintre puținii medici care și-au asumat să vadă pacienți în perioada în care oamenii erau închiși în case, spitalele refuzau consultații, iar frica paraliza orice contact direct. A tratat mii de pacienți, i-a ascultat, a vorbit cu ei la ore la care alții puneau robot telefonic, și a făcut tot ce credea, omenește, că este corect. A greșit uneori și a reușit adesea, ca orice medic care își asumă responsabilitatea pentru deciziile sale, dar nimeni nu poate nega că pentru foarte mulți oameni reprezenta o certitudine: cineva care se implică real, nu doar birocratic.
În august scriam, într-o analiză juridică și medicală, că situația ei nu trebuia să ajungă niciodată sub forma anchetei disciplinare cu care Colegiul Medicilor a ales să deschidă lucrurile. Spuneam clar că medicina se apără cu studii, cu replicare, cu argumente, nu cu comisii grăbite să dea un exemplu. Discuțiile despre afirmațiile ei – juste sau nu – trebuiau purtate în spațiul științific, cu analize serioase și verificări, nu în talk-show-uri și comunicate agresive. Spuneam atunci exact ceea ce realitatea confirmă astăzi: că reacția instituțională nu a avut nimic de a face cu protejarea pacienților, ci cu dorința de a proteja prestigiul unei autorități care nu suportă contestarea.
Moartea ei pune în lumină disproporția dintre ceea ce era ea în mod real și imaginea care i s-a lipit în spațiul public. Cei care au atacat-o cu ușurință, în loc să contrazică ideile cu date, au preferat sarcasmul, stigmatul, supralicitarea morală și etichetele care, în mod ironic, nu au adus niciun câștig pentru nimeni. Nu s-a clarificat nimic științific, nu s-a redus confuzia publică, nu s-a construit încredere; tot ce s-a obținut a fost transformarea unui medic într-o țintă convenabilă, pentru că era mai simplu să fie lovită ea decât să fie acoperite golurile sistemului.
Nu o transform în eroină. Flavia Groșan nu a fost sfântă, nu a fost infailibilă și nu a pretins asta. A fost, însă, un medic care a făcut bine multor oameni, iar aceasta ar trebui să fie prima linie a oricărei discuții despre ea. A avut curajul să-și asume opinii care contraveneau mesajului oficial, uneori cu argumente incomplete, alteori cu intuiții care meritau investigate. Dar ceea ce rămâne, dincolo de controverse, este că și-a respectat profesia într-un mod în care puțini au avut puterea să o facă în acei ani înfierbântați: a fost acolo, în contact direct cu pacienții.
Instituțiile care au grăbit sancțiuni în loc să grăbească studiile ar trebui să reflecteze astăzi la felul în care au gestionat cazul ei. Presa care a preferat demonizarea sau caricaturizarea în locul analizei ar trebui să se întrebe de ce un medic a fost tratat ca o problemă, nu ca un coleg. Iar colegii care au atacat-o public pentru a-și consolida autoritatea din spatele unui consens temporar ar face bine să-și amintească faptul că medicina nu înaintează prin uniformizare forțată, ci prin contraziceri, ipoteze, cercetări și dialog.
Flavia Groșan rămâne, înainte de toate, un medic pentru care oamenii au contat mai mult decât liniștea instituțiilor, iar felul în care a fost tratată spune mai multe despre noi decât despre ea.
Moartea ei este, inevitabil, un moment trist. Trist pentru cei care au pierdut un medic în care aveau încredere. Trist pentru o profesie care nu a știut să-și protejeze unul dintre membrii cei mai vizibili în perioada în care era nevoie disperată de oameni implicați. Trist pentru o societate care a preferat să o judece înainte să o asculte.
Poate că editorialul din august – în care argumentam că nu sancțiunea disciplinară, ci cercetarea și discuția științifică reprezintă reacția corectă – devine astăzi chiar mai relevant decât atunci. Pentru că dacă reacțiile ar fi fost temperate, dacă instituțiile ar fi fost mai puțin defensive, dacă dezbaterea ar fi fost purtată cu maturitate și argumente, astăzi nu am vorbi despre un final atât de nedrept al unei vieți profesionale care merita mult mai mult respect.
În loc să căutăm acum cuvinte mari, poate că trebuie doar să recunoaștem ceea ce este evident: Flavia Groșan a fost un medic care și-a făcut meseria cu suflet și cu foarte multă implicare, iar România a eșuat în a o trata cu decența pe care orice profesionist o merită.
Articol publicat de Știri Oneste, platformă independentă de analiză și informație
