Reprezentantul permanent al Coreei de Nord la ONU, Kim Song, a declarat joi, 7 mai, că Pyongyang nu este legat de obligațiile Tratatului privind Neproliferarea Armeilor Nucleare. În timpul Conferinței de Revizuire a NPT de la New York, diplomatul nord-coreean a reafirmat că statutul țării ca stat înarmat nuclear rămâne neschimbat. El a precizat că poziția DPRK nu se va modifica în funcție de dorințele unilaterale ale străinilor.
Declarația, transmisă prin agenția oficială KCNA și preluată de surse precum South China Morning Post sau TASS, nu aduce nicio surpriză strategică majoră, dar confirmă o stare de fapt pe care comunitatea internațională preferă să o ignore. Coreea de Nord s-a retras oficial din NPT în 2003, după ce a amenințat cu acest pas încă din 1993. De atunci, a realizat șase teste nucleare și este considerată că deține zeci de capete de rachetă cu focos nuclear. Totuși, faptul că ambasadorul se adresează într-o conferință dedicată tratatului pe care l-au abandonat sugerează o altă intenție decât dialogul sau cooperarea. Este o mișcare de a pune la vedere contradicția dintre norma internațională și suveranitatea forței.
Kim Song a subliniat că poziția țării nu se schimbă în funcție de „dorințele unilaterale ale străinilor”. Conform rapoartelor TASS, el a mers mai departe, acuzând Statele Unite și alte state că erodează tratatul din interior prin abuzuri arbitrare, cum ar fi oferirea „deterenței extinse” sau transferul tehnologiei submarinelor nucleare. Aceste acuzații nu sunt noi, dar formularea lor directă într-o conferință de revizuire transformă evenimentul într-un spectacol public. Pyongyang folosește platforma ONU nu pentru a negocia, ci pentru a valida în fața lumii că ieșirea din sistem este legală și ireversibilă. Prin aceasta, ei forțează lumea să recunoască că regimul de sancțiuni nu are efect asupra capacității lor militare.
Aici apare întrebarea care deranjează birourile diplomatice: de ce se mai țin astfel de conferințe dacă rezultatul e pre-calculat? Scenariul este unul clasic de teatru birocratic. Pentru ONU și statele semnatare, menținerea ritului este o formă de autoapărare instituțională. Dacă tratatul este recunoscut ca inoperant în fața unui stat membru, autoritatea morală a organizației slăbește vizibil. Așadar, se organizează întâlnirile nu pentru a schimba comportamentul Pyongyangului, ci pentru a păstra iluzia că există un cadru de discuție. Funcționarii trebuie să justifice bugetul și prezența lor, chiar dacă subiectul central al discuției este deja decedat în fața realității.
Interesele sunt divergente și nu se suprapun niciodată. Regimul nord-coreean câștigă prin consolidarea controlului asupra mesajului public: dacă ei spun că tratatul e mort, și se comportă în consecință, sancțiunile devin doar un cost al supraviețuirii, nu o amenință credibilă. Statele Unite și partenerii lor pierd teren la fiecare declarație de acest gen, deoarece admit tacit că instrumentele diplomatice au epuizat utilitatea. Nu există niciun indiciu concret că SUA sau ONU vor lua măsuri imediate care să contrabalanseze declararea unilaterală a independenței nucleare. Liniștea din sediu contrastează cu zgomotul de fond al rachetelor lansate periodic în peninsula coreeană.
Limitările acestei imagini sunt însă evidente pentru oricine urmărește atent șirul evenimentelor. Sursele disponibile nu menționează nicio reacție oficială din partea Washingtonului sau a altor state semnatare la momentul publicării declarației. De asemenea, nu este clar dacă retorica va fi urmată de o acțiune militară concretă, cum ar fi un nou test nuclear în următoarele săptămâni. TASS menționează detalii specifice despre încălcările SUA care nu sunt confirmate de alte surse independente, ceea ce impune prudență în interpretarea motivațiilor exacte ale Pyongyangului. Fără verificări externe, rămânem cu declarația unui regim izolat care își spune povestea pe platforma inamicului.
În final, realitatea fizică bate întotdeauna cea diplomatică. Un tratat semnat pe hârtie nu poate dezarma o rachetă deja construită și nici nu poate schimba decizia unui regim care vede arma nucleară ca garant suprem de supraviețuire. Conferințele de la New York pot continua să se țină, rapoartele se pot emite și condamnările pot fi votate, dar arsenalul din Asia de Est nu va dispărea în urma unei rezoluții. Până la urmă, singurul lucru care contează pentru Pyongyang este capacitatea de a lovi, nu validarea comunității internaționale.
La Știri Oneste, nu îndulcim criza și nu învelim realitatea în vorbe neutre
