15 octombrie 2025 – Ultimatumul lui Hegseth lansat la Bruxelles este în contrast cu invitațiile la pace ale lui Donald Trump. Sau cel puţin aşa pare. Dincolo de titlurile bombastice din media de propagandă se ascunde însă eterna strategie a preşedintelui american – amenințare, spectacol și calcul rece.
Cu două zile înainte ca Volodimir Zelenski să ajungă la Washington, noul secretar american al Apărării, Pete Hegseth, a lansat un mesaj care pare scris mai degrabă pentru camerele TV decât pentru diplomați:
„E timpul să punem capăt războiului și să venim la masa păcii — altfel Departamentul de Război al Statelor Unite e gata să-și facă partea, în moduri pe care doar America le poate face.”
Un amestec de amenințare și patriotism teatral, servit ca „doctrină a păcii prin forță”.
Dar în spatele acestei retorici agresive nu e furie, ci regie.
Hegseth joacă rolul soldatului moralist într-un scenariu scris de Donald Trump, care știe că politica externă e un spectacol de percepție.
Trump are nevoie de o voce dură care să sperie Moscova și să liniștească electoratul republican — dar fără să-l oblige să acționeze.
E teatrul perfect: Pentagonul pare pregătit de război, președintele poate poza în omul rațiunii care „preferă pacea, dar nu se teme de confruntare”.
Trump nu vrea să bombardeze Rusia.
Vrea ca Rusia să creadă că ar putea.
Totul se înscrie în logica „art of the deal”: ridici miza, creezi panică, apoi oferi ieșirea „pașnică” sub forma unui acord care să te facă indispensabil.
De aici și sincronizarea — înaintea vizitei lui Zelenski.
Trump îi va arăta că America „a tras un semnal dur” Rusiei, dar îi va cere să vină cu propuneri reale de armistițiu.
Mesajul pentru Kiev e dublu: Washington nu te abandonează, dar nici nu-ți va finanța războiul la infinit.
Diferența dintre Hegseth și Trump e aceea dintre voce și minte.
Primul vorbește în limbaj de front: hard power, costuri, determinare.
Al doilea gândește în termeni de piață: profit, stabilitate, imagine.
Pentru Trump, Hegseth e instrumentul perfect — un personaj creat să amplifice dramatismul, să joace rolul agresiv în timp ce el păstrează imaginea „negociatorului lucid”.
Exact cum făcea în „The Apprentice”: îi lăsa pe ceilalți să se certe, să fie duri, să se compromită — apoi apărea calm și decidea soarta lor cu celebra replică „You’re fired.”
Astăzi, scenariul e același, doar scena s-a mutat din studiourile NBC în Sala Situațiilor de la Pentagon – Trump orchestrează confruntarea, Hegseth o interpretează.
Și exact asta creează confuzia: pentru public, pare că SUA se pregătește de o escaladare militară. Pentru insideri, însă, e clar că mesajul e destinat Moscovei — un avertisment de imagine, nu de acțiune.
Hegseth nu are libertatea să amenințe nuclear fără acoperire. Totul e calculat la milimetru, fiecare frază trecută prin filtrul politic al Casei Albe.
În esență, e un exercițiu de percepție: Washington proiectează forță pentru a deschide un culoar diplomatic pe termen scurt.
Trump știe că Putin răspunde doar la presiune, nu la morală, dar e conştient că o presiune prost calibrată poate distruge tocmai terenul de negociere pe care încearcă să-l construiască.
De aceea, între amenințarea lui Hegseth și liniștea aparentă a lui Trump există o distribuție perfectă de roluri — unul strigă, celălalt negociază.
Întrebarea reală e dacă această piesă poate ține publicul în sală fără să ia foc scena.
Pentru că în momentul în care o amenințare devine credibilă, trebuie să fii dispus să o duci până la capăt, iar dacă Putin testează cât de reală e această „forță a păcii”, Trump va fi nevoit să aleagă între bluff și acțiune.
Aici devine periculos jocul.
Pentru că Hegseth vorbește în limbaj de front, dar trupele și echipamentele sunt reale, iar istoria recentă e plină de exemple în care retorica a luat-o înaintea rațiunii.
De la Irak până la Libia, „ultimatumurile morale” s-au terminat în ruine — exact în numele aceleiași „păci prin forță”.
De aceea, nu e nebunie. E regie.
Una care poate pare riscantă, pentru că fiecare „ultimatum” rostit de Hegseth, chiar și ca joc de imagine, împinge lumea un pas mai aproape de confruntarea pe care mulţi lideri din NATO cred că o pot controla.
Iar istoria arată că nimeni n-a controlat vreodată o spirală a forței — nici măcar cei care au pornit-o în numele păcii.
Diferenţa e dată de faptul că Trump e convins că o poate controla. Dintr-un singur motiv – Anchorage, 15 septembrie: „Thank you, Vladimir”. Cine are ochi, vede, cine are urechi, aude.
Restul? E poveste!
Articol publicat de Știri Oneste, platformă independentă de analiză și informație
