Stenogramele care nu dărâmă nimic. Cum funcționează statul informal

Scandalul cu stenograme din aceste zile a fost prezentat ca o „bombă” care ar urma să zdruncine sistemul. Avocată, bani, influență, nume grele rostite pe bandă, reacții indignate și promisiuni de „clarificări”. Doar că România a mai trecut prin astfel de momente. De fiecare dată, mecanismul a funcționat impecabil: mult zgomot, consum emoțional maxim și zero modificări reale în arhitectura puterii. Stenogramele nu sunt excepția. Sunt regula.

România are un reflex bine exersat, aproape mecanic: de fiecare dată când apar stenograme, se oprește. Le ascultă, le citește, le analizează pe bucăți, le interpretează moral, juridic și politic, se ceartă pe ele, își distribuie indignarea pe rețele și apoi, fără să-și dea seama exact când, își reia mersul înainte ca și cum nimic esențial nu s-ar fi întâmplat. Iar de fiecare dată, dacă privești rece rezultatul, nimic esențial chiar nu se întâmplă.

Funcțiile rămân ocupate, centrele de decizie nu se mută, politicile mari nu se schimbă, direcțiile deja stabilite continuă nestingherite, iar tot ce rămâne în urmă este zgomotul, o agitație intensă și scurtă care seamănă mai degrabă cu dâra de fum a unei explozii controlate decât cu efectele reale ale unei prăbușiri. Nu cade nimic, nu se reconfigurează nimic, nu se rupe nimic din ce contează.

Asta nu este un eșec al justiției, așa cum se grăbesc mulți să creadă. Este un mecanism de putere care funcționează exact așa cum a fost gândit.

În România există de mult un nivel de putere care nu apare în Constituție, nu intră în alegeri și nu răspunde public la întrebări. Nu este „statul paralel” caricatural din folclorul politic de televiziune, pentru că acela presupune conspirație, centre de comandă și ordine explicite. Realitatea este mai banală și, tocmai de aceea, mai eficientă. Este statul informal.

Acest stat informal nu guvernează în locul guvernului, dar știe exact când o decizie devine imposibilă. Nu conduce instituțiile, dar știe când și cum să le pună una împotriva celeilalte. Nu produce politici publice, dar controlează agenda în care ele pot sau nu pot fi discutate. Puterea lui nu stă în ordine scrise sau telefoane dramatice, ci în timing, în momentul ales, în secunda precisă în care o tensiune trebuie eliberată sau o discuție trebuie mutată.

De aceea, în fiecare scandal de acest tip apare invariabil același tip de personaj: o piesă intermediară, un tampon. Cineva suficient de conectat încât să pară credibil pentru public și suficient de instabil sau expendabil încât să poată fi sacrificat fără ca structura reală să fie atinsă. Nu e din vârf, pentru că vârful nu cade. Nu e din periferie, pentru că periferia nu contează. Vine din zona gri, acolo unde accesul este mai degrabă mimat decât real, unde influența este exagerată și unde granița dintre lăudăroșenie și putere este deliberat neclară.

Acest personaj vorbește mult, rostește nume, sugerează relații, promite influență și se comportă ca și cum ar atinge centrul deciziei, nu pentru că l-ar controla cu adevărat, ci pentru că rolul lui este să creeze această impresie. Când cade, sistemul poate arăta spre el și poate spune că a funcționat, că există reacție, că nimeni nu este intangibil. În realitate, sistemul nu se curăță. Se protejează.

În acest context, stenogramele nu sunt dezvăluiri autentice, ci supape. Ele nu apar când miza este maximă, ci exact atunci când tensiunea trebuie descărcată controlat. Apar suficient de târziu încât să nu mai poată opri nicio decizie importantă și suficient de devreme încât să mute atenția publică de pe lucrurile care contează cu adevărat. Conținutul lor este atent calibrat: suficient de murdar ca să șocheze, suficient de ambiguu ca să nu dărâme structuri și suficient de confuz ca să genereze scandal, nu înțelegere.

Publicul este invitat să asculte ce s-a spus, să dezbată fraze, tonuri și nume, dar nu este încurajat niciodată să se întrebe de ce apare exact acum și ce anume devine invizibil în zilele în care toată energia se consumă pe stenograme.

Și poate cel mai important detaliu este că numele mari nu apar niciodată ca ținte directe. Ele sunt invocate, sugerate, lăsate să plutească în decor, nu pentru a fi doborâte, ci pentru a fi uzate. Nimeni nu cade cu adevărat, dar toți sunt trași într-o zonă de ambiguitate care îi face interschimbabili, neclari și, în final, lipsiți de credibilitate. Zgomotul nu separă, uniformizează.

După explozia mediatică urmează reacția standardizată: refuzul comentariului, invocarea necunoașterii, trimiterea abstractă la justiție. Și, la nivelul permis de sistem, justiția chiar își face treaba. Personajul-tampon este anchetat, eventual condamnat, iar mecanismul poate arăta un trofeu minor și poate închide discuția. Nimic din ce conta cu adevărat nu este atins.

Scandalul nu folosește opoziției, nu folosește guvernului și nu folosește justiției. Folosește statului informal, acelei rețele fără nume care nu produce scandaluri, dar le administrează, care nu guvernează, dar decide ce nu trebuie discutat. Energia publică este consumată exact în momentele în care ar putea deveni periculoasă, iar după câteva zile rămân oboseala, cinismul și retragerea.

De aceea nu aflăm niciodată „cine sunt”. Pentru că nu pot fi indicați, inventariați sau decupați într-o listă, pentru că nu formează un partid, nu funcționează ca o instituție și nu au nevoie de o identitate comună declarată. Sunt noduri temporare într-o rețea care se rearanjează continuu, intersecții de interese care se activează și se dezactivează în funcție de miză, oameni care pot fi înlocuiți fără ca mecanismul să sufere dacă dispar și care știu foarte bine că nu sunt indispensabili individual, ci doar colectiv. Unii se cunosc, alții doar se intuiesc, mulți nu se suportă, dar toți înțeleg același lucru: expunerea individuală este fatală, în timp ce funcționarea difuză este protectoare.

Statul informal nu are lideri de sacrificat și nici centre fixe de comandă, pentru că exact asta l-ar face vulnerabil. Nu are ideologie, pentru că ideologia creează conflict și memorie. Are doar instinct de conservare și capacitatea rece de a se replia ori de câte ori o piesă cade.

Scandalurile cu stenograme nu dărâmă sistemul, îl reglează. Nu îl expun, îl mențin funcțional. De aceea, după fiecare „bombă”, totul rămâne la fel.

Întrebarea reală nu este cine a vorbit, cine a cerut bani sau cine a fost reținut. Întrebarea reală este ce decizie importantă a devenit invizibilă în zilele în care toți ascultam stenograme. Acolo, și nu în înregistrări, se află adevărata putere.

La Știri Oneste, nu îndulcim criza și nu învelim realitatea în vorbe neutre