România, statul care a încetat să mai decidă. Radiografia declinului.

Există momente în istoria unui stat când ruptura nu se vede în stradă, nu se vede în discurs și nici măcar în alegeri. Ruptura se vede în absență, în liniștea anormală care se așază peste țară ca o pătură grea de plumb, în instituții care nu mai produc conflict viu, ci doar procedură rece și sterilă, în partide care nu mai cer, nu mai luptă, nu mai amenință – doar implementează ce li se spune de sus, fără să clipească. Iar la final într-un popor care nu mai pledează pentru nimic, nu mai protestează, nu mai speră – doar pleacă. Cu avionul, cu mașina, cu sufletul înaintea trupului.

România a intrat în starea asta începând cu 2024, când mecanismul democratic a fost suspendat sub pretextul „responsabilității”, iar anularea alegerilor a fost tratată de presă și de toată clasa politică drept un inconvenient tehnic, o mică piedică pe drumul spre „stabilitate”. Nu s-a ieșit în stradă cu miile, nu s-au dat jos guverne în flăcări, nu s-au aprins instituții. S-a semnat, s-a aplicat, s-a trecut mai departe. O țară cu simțul politic intact ar fi făcut criză națională, ar fi răsturnat mese, ar fi urlat în piață. România a făcut program de televiziune și a continuat să respire, obosită, resemnată.

Pentru prima dată după 1989, suveranitatea electorală a fost suspendată fără reacție populară semnificativă și fără cost extern imediat. Mesajul transmis a fost dublu și clar: intern – votul tău este condiționat, poate fi anulat dacă devine incomod sau periculos; extern – România acceptă limitarea mecanismului democratic fără să facă valuri, fără să riposteze, fără să ceară socoteală. În arhitectura geopolitică occidentală, acesta este momentul în care un stat încetează să mai fie tratat ca actor politic deplin și începe să fie tratat ca spațiu administrabil, ca un teritoriu util logistic, dar irelevant strategic.

În jurul României s-a produs, în aceeași perioadă, o repoziționare mai mare decât noi. Pivotul strategic american s-a mutat decisiv din Europa continentală către Arctica, Marea Nordului, Indo-Pacific și axa energetică globală, accelerat de războiul din Ucraina, de competiția cu China și de miza rutelor și resurselor. România, care își vânduse ani la rând „poziția la Marea Neagră” ca pe un activ strategic premium, a rămas prinsă într-o paradigmă de „scut” într-un teatru care, pe măsură ce frontul ucrainean a înghețat într-un impas sângeros, și-a schimbat centrul de greutate. Deciziile majore în regiune se iau la Ankara, Varșovia sau Kiev, iar Washingtonul își calibrează atenția către zone unde se decide ordinea următoare.

În astfel de momente, parteneriatele nu se termină dramatic. Se încheie pragmatic. Relația Washington–București, construită cândva pe utilitate strategică și cooperare de securitate, se poate dizolva fără resentimente publice. Așa se încheie parteneriatele care nu mai servesc unui scop concret: nu prin sancțiune, ci prin ignorare. România, într-o asemenea logică, nici măcar nu a fost pedepsită, doar reclasificată.

Retragerea din programul Visa Waiver a venit într-un registru la fel de discret și la fel de devastator. Nu a fost o sancțiune simbolică și nici vreo problemă tehnică legată de securitatea frontierelor. A fost o repoziționare strategică rece. Statele Unite au constatat că România nu mai este un partener care își asumă riscuri politice proprii și, prin urmare, nu mai justifică un statut privilegiat. Mesajul real nu a fost „nu sunteți pregătiți tehnic”, ci „nu mai sunteți relevanți politic”.

Raportul Departamentului de Stat american din august 2025 consemnează explicit anularea alegerilor din 2024 ca o ingerință politică în procesul electoral și o restricție excesivă a discursului politic – o critică dură care arată că Washingtonul vede clar declinul democrației românești și nu mai are încredere.

Această decizie nu a produs criză diplomatică pentru că România nu mai avea o politică externă națională care să o transforme în criză. Nu a existat negociere adevărată, nu a existat presiune instituțională serioasă, nu a existat reacție de suveran. A existat doar adaptare mută, specifică reflexului unui teritoriu, nu al unui stat suveran.

După retragerea discretă a ambasadorului american, semnalele au venit pe canale reci, birocratice, exact genul de limbaj în care Washingtonul își exprimă dezaprobarea fără să-și murdărească mâinile cu scandal public. Numirea Oanei Țoiu la Externe, după ieșirile ei publice la adresa lui JD Vance, a fost un test de instinct diplomatic. România l-a picat. În aceeași perioadă, SUA au întărit cerințele privind identificarea conturilor de social media în procedurile de viză, o măsură tehnică, dar perfect calibrată simbolic pentru o țară care își făcuse politica externă din postări.

Apoi, desemnarea Oanei Gheorghiu ca vicepremier, după declarații ostile la adresa lui Trump și Vance, a confirmat că Bucureștiul nu înțelege o regulă simplă: marile puteri nu cer să fii de acord cu ele, cer să fii disciplinat când eşti în dezacord. În loc de disciplină, România a livrat gesturi care costă. Și nimeni nu pare să fi făcut măcar coroborarea minimă a efectelor.

În politica externă, România a finalizat tranziția completă către Bruxelles. Nu ca opțiune ideologică discutată democratic în interior, ci ca mecanism administrativ impus. Diplomația românească a încetat să mai formuleze interese proprii și a început să traducă directive. Comunicatele au înlocuit pozițiile ferme, alinierile automate au înlocuit negocierile dure, obediența a fost prezentată drept maturitate europeană. Acesta nu a fost un pas înainte. A fost o abandonare a politicii externe naționale.

În acest proces, proiectul național nu a fost înlocuit cu altul, doar a dispărut. România a ajuns să-și transforme direcția într-o renunțare la direcție. A trecut de la identitate la funcționare, de la voință la procedură, de la politică la administrare pură. România nu mai vrea nimic, decât să execute.

Dimensiunea cea mai gravă a acestui fenomen nu este geopolitică, ci demografică. România este singura țară europeană care a pierdut milioane de cetățeni în timp de pace, fără ocupație militară, fără colaps economic brusc și fără catastrofă naturală. Acest fenomen nu este migrație în sens clasic, ci retragere din contractul social. Este decizia masivă, repetată, generație după generație, datorită percepţiei că statul român nu mai este spațiul firesc al vieții lor.

Sub acest strat demografic se află realitatea economică: un stat care nu mai este finanțat din producție internă, ci din consum și transferuri externe. România nu mai produce suficient pentru a-și susține aparatul, iar capitalul relevant este, în majoritate, extern. În aceste condiții, fiscalitatea nu mai este instrument de dezvoltare, ci instrument de extracție. Statul nu mai construiește, ci colectează. Nu mai investește, ci ajustează permanent.

În plan social, contractul este rupt. Statul nu mai promite ascensiune socială, cetățeanul nu mai promite loialitate, iar relația a devenit tranzacțională și temporară. Oamenii rămân atât timp cât pot supraviețui și pleacă atunci când apare alternativa mai bună. Statul rămâne atât timp cât poate încasa taxe și se restructurează când apare constrângerea externă. Nicio parte nu mai proiectează viitorul în interiorul aceleiași comunități politice.

Sub toate aceste straturi s-a consolidat ceea ce poate fi numit regim. Nu o dictatură clasică, deşi îşi produce efecte în acest sens, și nici măcar o democrație funcțională, deşi se susţine acerb că ar fi, ci un sistem de continuitate administrativă. Regimul nu depinde de alegeri, nu depinde de emoții publice și nu depinde de proiecte mari. Poate schimba guverne, miniștri și majorități fără să-și schimbe direcția. Nu are nevoie de legitimitate populară, ci de predictibilitate externă.

Acesta este punctul real de pornire. Fără acest cadru, orice discuție despre Bolojan, despre Europa cu două viteze, despre USR, PSD, PNL, Bruxelles, SUA, fiscalitate sau demografie este doar comentariu izolat. România nu mai discută despre reformă adevărată. Discută, implicit, despre menținerea unei ficțiuni politice: ideea că statul încă există ca actor cu voință proprie.

Statul român nu a fost înfrânt și nici nu a fost cucerit. A devenit inutil în raport cu proprii cetățeni și substituibil în raport cu actorii externi. Acesta este adevărul rece de la care trebuie plecat pentru a vedea cu ochi limpezi noua anatomie a puterii.

Când politica dispare, puterea nu se evaporă, se rearanjează discret. România nu mai este guvernată prin competiție politică adevărată, ci administrată prin distribuție de roluri. Partidele nu mai reprezintă opțiuni ideologice alternative, ci funcții distincte în interiorul aceluiași regim de continuitate.

Aceasta este cheia de lectură care lipsește din aproape toată presa românească: nu mai avem o luptă pentru direcție, ci o împărțire a sarcinilor. Conflictul a fost înlocuit de compatibilitate, iar divergența de coordonare tacită. De aceea guvernările se schimbă fără criză adevărată și miniștrii cad fără ca sistemul să reacţioneze cu adevărat.

PSD nu mai este partidul care „vrea puterea” cu orice preț, ci partidul care ține sistemul social în viață. Controlează redistribuirea, administrația locală, mecanismele de protecție și amortizare socială. Nu promite viitor luminos, promite stabilitate minimă, supraviețuire. Într-o țară îmbătrânită, cu natalitate prăbușită și cu milioane de cetățeni plecați, acest rol devine structural. PSD nu mai guvernează prin ideologie, ci prin menținerea echilibrului social necesar regimului. Este indispensabil tocmai pentru că România nu mai crește. PSD face scandal în media, urlă în camere, amenință cu moțiuni, dar votează cu toate mâinile tot ce se propune în guvern – o duplicitate perfectă care menține iluzia opoziției interne, dar asigură continuitatea liniei.

PNL a devenit instrumentul tehnic al regimului. Bugete, investiții, infrastructură, fonduri europene, PNRR, execuție financiară, relația procedurală cu Bruxelles-ul. Nu mai există liberalism în sens doctrinar, ci management administrativ pur. PNL nu mai reprezintă mediul privat românesc autentic, ci funcționează ca administrator al relației dintre stat și capitalul extern. În acest rol, nu reformează economia, ci o face funcțională în parametrii impuși din afară – la limita supravieţuirii.

USR ocupă o poziție diferită și mult mai profundă. Nu este un partid de guvernare clasică, ci vehiculul de conversie ideologică și instituțională. USR nu gestionează mase sociale și nici infrastructură economică grea. Gestionează sensul. Controlează zonele-cheie unde statul român își traduce existența în limbaj extern: Cotroceniul, politica externă, Apărarea, discursul despre justiție, stat de drept, valori și „aliniere”. Aici nu este vorba de competență sau incompetență, ci de compatibilitate totală.

USR evită interesul național ca limbaj politic și îl înlocuiește cu interesul european ca axiomă. Când apare o tentație de autonomie, ea e tratată nu ca dispută legitimă, ci ca problemă morală. De aici compatibilitatea: USR devine partidul ideal pentru un regim care nu mai vrea să decidă singur, ci să se conformeze fără fricțiuni.

REPER, deși marginal electoral, joacă un rol semnificativ în rețea. Este liantul birocratic dintre ONG-uri, proiecte europene, administrație și finanțare externă. Nu are bază socială și nici nu urmărește una. Funcționează ca mecanism de transfer instituțional, nu ca actor politic. Într-un regim post-politic, astfel de structuri devin extrem de utile.

În haosul general, UDMR este singurul actor care practică gestiunea conservatoare a activelor: tace și își securizează masa credală de creditor privilegiat, în timp ce restul se bat pe lozinci. UDMR rămâne astfel unicul actor politic care pare echilibrat. Nu face scandal gratuit, nu votează impulsiv, nu se aruncă în lupte mediatice inutile. Menține linia moderată în coaliție, asigurând stabilitate minorităților și echilibru în decizii sensibile. În haosul general, UDMR e ancoră de predictibilitate.

Justiția rămâne, structural, sub controlul PSD. Nu din rațiuni ideologice, ci din necesitate de sistem. Regimul nu poate funcționa fără control asupra mecanismelor de selecție internă. Justiția nu mai este instrument de corecție socială, ci mecanism de reglaj intern. Decide cine poate urca, cine trebuie oprit, cine trebuie sacrificat și cine protejat. Nu este complot, doar parte din arhitectura de putere.

Serviciile de informații reprezintă ultimul loc unde mai există memorie strategică reală. Acolo se înțelege încă diferența dintre stat și regim, dintre interes și conformare. Problema nu este că serviciile nu văd declinul, ci că nu mai au cui să-l traducă politic. Când nu există proiect național, informația rămâne informație. Ar trebui spus în treacăt că politicul nu a gestionat niciodată informaţia, ci informaţia a gestionat politicul. Şi fiecare înţelege ce vrea de aici.

Cotroceniul este nodul central al acestei arhitecturi, cu un Președinte care nu mai este mediator între stat și societate, ci garant al continuității regimului. Garantul care susţine la nivel oficial că  nu are partid. Rolul său ar fi trebuit să fie limitat la legitimitatea externă, nu internă. Doar că s-a trezit într-un palat care îl depășește structural: funcția cere greutate, reflex și instinct de putere, iar el oferă improvizație, reacție întârziată și un conformism care se vrea prudență.

Această distribuție explică și apariția masivă a sinecurilor, nu eliminarea lor. Regimul nu taie sinecuri, pentru că are nevoie de loialitate administrativă. Aparatul crește, se ramifică, se stabilizează. „Reforma” devine, în realitate, o redistribuire a posturilor către rețele compatibile ideologic și instituțional. Nu se face curățenie, se face selecție.

În acest cadru, AUR a devenit polița de asigurare a regimului: bau-baul necesar pentru a justifica extern orice suspendare a democrației sub pretextul evitării extremiștilor. Opoziția reală nu poate exista. AUR funcționează ca supapă emoțională, nu ca alternativă de putere. Canalizează frustrarea fără a avea acces real la arhitectura regimului. Sistemul nu îl combate frontal pentru că nu îl consideră periculos. Este util ca indicator de tensiune socială, nu ca proiect politic. AUR critică mult în public, dar de multe ori votează contra propriului discurs.

Lipsa unei opoziții coerente se vede și în gafa monumentală recentă care a subminat chiar critica lor la sistem: lideri fotografiați în SUA alături de persoane care au lăudat anularea alegerilor din 2024. Când îți sabotezi singur argumentul, nu mai ești opoziție. Rişti să devii decor.

Astfel, România nu mai este condusă prin decizie, ci prin roluri. Fiecare partid știe ce are de făcut și ce nu trebuie să atingă. Conflictul este mimat, dar structura rămâne intactă. Aceasta nu este o conspirație, ci forma naturală a unui stat care a renunțat la politică și a trecut la administrare continuă.

În acest punct, devine clar de ce schimbarea nu mai vine din interior. Pentru că interiorul nu mai produce alternativă. Toată energia politică este consumată pentru menținerea echilibrului regimului, nu pentru reconfigurarea lui.

România a fost îngropată de tandemul PSD-PNL reinstaurat după criza 2024, plus nocivul USR adăugat în coaliție. Această combinație nu guvernează – administrează declinul.

Europa cu două viteze și momentul în care România a încetat să mai negocieze

Europa cu două viteze nu este o teorie academică și nici vreo invenție recentă. Este rezultatul logic al unui continent care a ieșit din perioada confortului post-Război Rece și a intrat într-o competiție dură pentru putere, resurse, industrie și securitate. Ceea ce s-a schimbat nu este direcția, ci sinceritatea. Berlinul a încetat să mai mimeze egalitatea expunând public realitatea mecanismului european.

Când Germania a vorbit explicit despre nucleul decizional format din câteva state mari, nu a exclus România printr-o decizie politică punctuală. România era deja exclusă prin lipsă de greutate. Europa nu a funcţionat niciodată pe principiul „toți egali”, ci pe principiul „cine contează decide”, restul implementează. Cine a considerat asta cinism german a greşit. Este doar realism geopolitic.

În acest nou cadru, statele sunt evaluate simplu: ce produci, ce controlezi, ce poți apăra, ce poți negocia. Germania aduce industrie, capital, tehnologie. Franța aduce capacitate politică și militară. Polonia aduce demografie, armată și poziție strategică. Olanda aduce finanțe. Italia și Spania aduc masă economică și stabilitate regională. România ce aduce? Resurse, infrastructură de tranzit, forță de muncă ieftină şi conformare legislativă.

De aici vine adevărata problemă: România nu este marginalizată activ, ci pasiv, nu este ținută afară, ci nu este chemată la masă pentru că nu are ce pune pe ea. Într-o Europă care se reorganizează pe criterii de putere, o țară care nu mai are proiect industrial, demografic sau militar nu poate avea pretenții.

Vizita lui Ilie Bolojan la Berlin a fost simptomatică pentru acest moment. Declarațiile au fost impecabile, tonul a fost corect, mesajul a fost disciplinat. S-a vorbit despre investiții, comerț bilateral, cooperare, tehnologii verzi, energie, securitate. S-a vorbit exact limbajul pe care Berlinul îl respectă. Problema nu este ce s-a spus. Problema este ce nu s-a spus.

Nu s-a pus nicio problemă de poziționare strategică a României, nu s-a discutat despre locul României într-o Europă stratificată, nu s-a vorbit despre cum își apără România interesele într-un nucleu decizional din care lipsește, nu s-a discutat despre ce pierde România din această arhitectură și ce ar trebui să negocieze pentru a compensa. Pentru că România nu mai negociază, doar execută și aşteaptă să fie apreciată pentru asta.

Aici apare ruptura fundamentală față de trecut. România post-2004 a trăit din iluzia că integrarea este un proces care, în timp, aduce automat influență. A crezut că dacă este „elev model”, va fi chemată la masă. Europa cu două viteze arată că acest lucru nu este adevărat. Influența nu se obține prin conformare. Se obține prin capacitatea de a deveni o problemă atunci când ești ignorat. România nu mai creează probleme. România creează soluții pentru alții.

Această poziționare este perfect compatibilă cu arhitectura internă descrisă în capitolul anterior. Un stat administrat, fără proiect, fără opoziție reală și fără presiune socială, este statul ideal pentru un sistem european care are nevoie de implementare rapidă și fără zgomot. România nu întreabă „de ce”. Întreabă doar „cum”. Nu cere derogări, ci termene, nu negociază interesul, ci solicită ghiduri de aplicare.

De aceea România nu mai contează în marile discuții europene. Nu pentru că ar fi pedepsită, ci pentru că s-a auto-exclus din jocul puterii, devenind un spațiu de aplicare, nu un centru de decizie. Iar Europa nu este sentimentală. Funcționează pe eficiență.

Această realitate europeană se leagă direct de pierderea relației strategice cu Statele Unite. Washingtonul nu operează cu state executante, ci cu state care pot susține o strategie. România nu mai susține nimic. A predat politica externă Bruxelles-ului, a renunțat la negociere bilaterală reală și s-a poziționat ca anexă europeană disciplinată. Pentru SUA, asta înseamnă un singur lucru: România nu mai este interlocutor, ci parte dintr-un bloc gestionat de alții, pentru că SUA nu abandonează state ostile, abandonează state irelevante. România nu a devenit ostilă Americii, a devenit inutilă strategic.

În acest punct, Europa cu două viteze și pierderea relației cu SUA se întâlnesc. România a rămas prinsă între un nucleu european care decide și un aliat american care nu mai are ce discuta direct cu ea. Rezultatul este statutul de teritoriu administrat: util logistic, predictibil politic, dispensabil strategic.

Asta explică de ce deciziile majore care afectează România sunt luate în afara ei: energie, apărare, fiscalitate, tranziție verde, migrație. România aplică, nu formulează. Când aplici, nu ai nevoie de dezbatere. Ai nevoie de aparat.

De aici înainte, devine inevitabil să analizăm cine face posibil acest tip de integrare fără rezistență internă și de ce o parte a elitei românești consideră această stare nu doar acceptabilă, ci dezirabilă.

USR și conversia României din stat în teritoriu compatibil

Pentru a înțelege rolul real al USR în România de astăzi, trebuie abandonată complet lectura clasică despre partide. USR nu este un partid reformist în sens istoric, așa cum au fost partidele modernizatoare din Europa Centrală. Nu este nici partid de opoziție, nici partid de guvernare în sensul clasic. USR este un mecanism de conversie instituțională. Nu schimbă România din interior, o adaptează din exterior.

USR pleacă de la axioma că interesul național este deja scris la Bruxelles. Rolul României este să devină compatibilă cu el. De aici vine toată filozofia partidului: procedură în loc de voință, conformare în loc de negociere, morală în loc de strategie.

Această logică explică de ce USR a fost infiltrat natural la Cotroceni, Externe și Apărare. Acestea sunt instituțiile prin care un stat își afirmă suveranitatea sau renunță la ea. USR nu a fost interesat să controleze ministere „grele” social sau economic, pentru că acolo apare inevitabil conflictul cu populația. A ales exact zonele unde decizia poate fi externalizată fără reacție publică masivă. Politica externă, securitatea și discursul prezidențial sunt domenii în care populația nu simte imediat efectele, dar unde direcția statului se fixează pe termen lung.

USR nu negociază, doar aliniază. Nu întreabă ce câștigă România, ci cum trebuie România să arate pentru a fi acceptată. Este diferența fundamentală dintre un partid politic și un administrator ideologic. Politica presupune conflict de interese. USR elimină conflictul declarând interesul național drept concept depășit, suspect sau periculos.

Aici apare ruptura gravă: în momentul în care un partid tratează identitatea, demografia, cultura și suveranitatea ca obstacole în calea „modernizării”, acel partid nu mai face politică. Face inginerie socială. România nu este reformată, este recalibrată pentru uz extern.

De aici şi lipsa demografiei din discursul USR. Pentru că demografia presupune rădăcini, continuitate și atașament. Iar pentru USR mobilitatea este virtute, plecarea este succes, diaspora este dovada integrării europene. Când milioane de români părăsesc țara, USR nu vede o problemă națională, ci o „oportunitate de conectare”. În realitate, este o hemoragie.

De aceea USR nu are un discurs despre industrie națională. Pentru că industria presupune capital local, protecție și interes strategic. USR vorbește despre „lanțuri de valoare europene”, adică despre rolul României ca verigă inferioară într-un sistem controlat de alții. Nu produce decizie, produce componente.

USR nu are un discurs real despre relația cu SUA. Pentru că relația cu SUA presupune negociere dură, interes național și asumare de risc. USR preferă relația cu Bruxelles-ul pentru că acolo interesul este deja formulat, iar rolul României este doar să îl implementeze corect. SUA cer parteneri. UE cere executanți. USR este construit pentru a livra executanți.

Această orientare a dus inevitabil la pierderea relevanței României în ochii Washingtonului. Nu pentru că România ar fi ostilă, ci pentru că a devenit transparentă strategic. Nu mai produce poziții proprii, nu mai transmite semnale autonome, nu mai negociază. În limbaj american, asta se traduce simplu: nu e actor, e parte din decor.

USR nu distruge România prin corupție. Asta este o iluzie comodă. USR distruge România prin dezrădăcinare administrativă. Prin faptul că mută centrul decizional în afara țării și transformă statul într-un aparat de conformare. Prin faptul că delegitimează orice tentativă de gândire strategică națională ca fiind „retrogradă” sau „periculoasă”.

Când un popor este convins că a avea interes propriu este rușinos, acel popor încetează să mai existe politic. Devine populație.

În acest punct, USR nu mai este doar un partid. Este ideologia oficială a regimului. PSD gestionează socialul, PNL gestionează infrastructura, dar USR gestionează sensul. Spune ce este permis să gândești și ce nu. Spune ce este european și ce este „derapaj”. Spune ce este acceptabil și ce trebuie exclus din discurs, iar libertatea de opinie ajunge tratată ca abatere de la consens, apoi ca risc, apoi ca justificare pentru restricții.

Un stat fără voie proprie, fără interes formulat și fără popor activ nu mai este stat, ci teritoriu compatibil.

De aici încolo, consecințele nu mai sunt politice, ci materiale: fiscalitate, sărăcire, plecare, ruptură socială. Acolo unde ideologia se întâlnește cu viața de zi cu zi.

Fiscalitatea, austeritatea și statul care trăiește din plecarea propriilor cetățeni

România de astăzi nu mai este finanțată din producție internă, ci din decizii de impunere. Asta este realitatea pe care niciun comunicat guvernamental nu o poate cosmetiza. Statul român nu mai trăiește din ceea ce creează, ci din ceea ce taxează, iar ceea ce taxează nu este capitalul, ci viața de zi cu zi a populației rămase.

Creșterea TVA-ului, majorarea accizelor, scumpirea energiei, taxele locale împinse în sus, parafiscalele mascate, eliminarea facilităților și blocarea oricărei relaxări fiscale nu sunt accidente, nici „ajustări temporare”. Sunt semnul unui model economic epuizat. Când statul nu mai are industrie, când capitalul este preponderent extern, când profiturile sunt repatriate, singura bază sigură de venit rămâne consumul intern. Iar consumul este plătit de cetățean, indiferent de venit.

Austeritatea lui Bolojan nu este un program ideologic. Este o recunoaștere contabilă brutală. Bugetul nu mai poate fi susținut din dezvoltare, ci doar din colectare. Din acest motiv nu se discută despre reformarea statului în sens structural, ci despre „optimizări”, „recalibrări” și „eficientizare”. Sunt eufemisme pentru același lucru: mutarea poverii pe umerii populației.

Diferența esențială față de alte state este că România face austeritate fără să fi avut vreodată prosperitate. Nu taie din exces, taie din subzistență. Nu ajustează un stat supradimensionat după un ciclu de creștere, ci încearcă să mențină un aparat administrativ european într-o economie periferică. Rezultatul este inevitabil: sărăcire relativă, presiune socială și accelerarea plecării populaţiei.

În acest context, diaspora devine elementul-cheie al supraviețuirii sistemului. Banii trimiși din afară compensează salariile mici, taxele mari și costurile crescute. Diaspora nu mai este doar fenomen social, ci pilon economic. România funcționează pentru că milioane de cetățeni muncesc în alte state și alimentează consumul intern. Este o situație fără precedent în istoria modernă a Europei.

În termeni juridici, statul român a externalizat contractul social. Nu mai oferă perspective pentru a-și păstra cetățenii, dar își bazează stabilitatea pe munca lor din afara granițelor. Este un paradox cinic: România pierde oameni pentru a rămâne funcțională. Cu cât pleacă mai mulți, cu atât presiunea internă scade pe termen scurt. Dar, pe termen lung, baza demografică se prăbușește.

Fiscalitatea nu mai este instrument de politică economică, ci instrument de supraviețuire administrativă. Nu stimulează investiția, nu protejează munca, nu încurajează natalitatea. Doar colectează. În acest sens, statul nu mai are nevoie de cetățeni implicați, ci de contribuabili pasivi și de transferuri externe. Poporul devine resursă fiscală, nu comunitate politică.

Aici se rupe definitiv legătura dintre stat și societate. Cetățeanul nu mai așteaptă nimic de la stat în afară de a nu-l încurca prea tare până reușește să plece sau să se descurce pe cont propriu. Statul, la rândul lui, nu mai investește în viitorul cetățeanului, ci în menținerea aparatului. Este un echilibru rece, dar stabil pe termen scurt. Exact genul de echilibru care precede declinul ireversibil.

În timp ce guvernul vorbește despre „protecția categoriilor vulnerabile”, realitatea este că vulnerabilitatea se extinde. Clasa de mijloc se subțiază, munca este supraimpozitată, iar capitalul local este sufocat. Nu există strategie de repatriere, nu există politică demografică serioasă, nu există stimulente reale pentru a rămâne. Există doar mesaje despre „reziliență” și „adaptare”.

Austeritatea nu este doar economică, este și morală. Statul transmite populației că viitorul nu mai este aici, ci în altă parte, iar prezentul trebuie gestionat cu disciplină. În acest climat, plecarea devine alegere rațională, nu trădare. Iar când plecarea devine normă, statul încetează să mai fie stat.

De aici se ajunge firesc la ultimul nivel al analizei: România nu mai funcționează ca țară, ci ca teritoriu administrat într-un sistem mai larg.

Resursele: țara fără subsol

Un stat fără control asupra resurselor sale nu este doar slab, devine negociabil. România a ajuns în această poziție nu printr-un act unic de trădare sau printr-o decizie spectaculoasă, ci printr-un proces lent de cedare, fragmentare și externalizare a interesului economic. Astăzi, România nu mai are o politică a resurselor. Are contracte.

Petrolul, gazele, aurul, cuprul, sarea, lemnul, apa, terenurile agricole, energia produsă pe teritoriul ei nu sunt instrumente de politică națională, ci obiecte de exploatare în regim contractual, în majoritate de către capital extern. Statul român nu mai decide ce face cu resursele sale strategice, ci doar încasează redevențe minime și se laudă cu „investiții”. Diferența dintre stat suveran și teritoriu administrat se vede exact aici.

Redevențele sunt simbolice. România se numără constant printre statele europene cu cele mai mici redevențe raportate la valoarea resurselor exploatate. Nu pentru că nu ar putea negocia mai mult, ci pentru că nu mai are curajul politic de a o face. Orice discuție despre creșterea redevențelor este imediat tratată ca risc investițional, populism sau atentat la „predictibilitate”. Predictibilitate pentru cine? Pentru investitor. Niciodată pentru stat.

Exploatarea gazelor din Marea Neagră este exemplul perfect. Resursă strategică într-un moment de criză energetică continentală, tratată exclusiv ca oportunitate comercială pentru alții. România nu a construit o politică energetică națională plecând de la această resursă. Nu a legat-o de industrie, de preț intern, de securitate energetică regională sau de pârghii geopolitice. A legat-o de contracte, licențe și dividende. Statul a ales să fie acționar minoritar la propria resursă.

Aurul și metalele rare sunt blocate sau concesionate fără viziune. Lemnul a fost exploatat haotic ani de zile, cu statul în rol de spectator sau complice pasiv. Apa, resursă strategică în secolul XXI, este tratată administrativ, nu strategic. Agricultura funcționează tot mai mult pe capital extern și pe export de materie primă, nu pe lanțuri valorice interne. România exportă grâu și importă pâine procesată. Exportă bușteni și importă mobilă. Exportă minereu și importă produse finite. O iluzie a unui comerț liber, o realitate a unei economii de periferie.

Când nu controlezi resursele, nu controlezi nici fiscalitatea. Statul român nu își finanțează bugetul din exploatarea bogăției interne, ci din taxarea populației. TVA, accize, impozite indirecte și contribuții sociale țin statul în viață, nu subsolul. Subsolul produce profit în altă parte. Aici rămâne doar factura.

Această realitate explică de ce austeritatea cade mereu pe cetățean și niciodată pe capitalul mare. Capitalul este extern și mobil. Populația este internă și fixă. Statul a ales soluția ușoară: stoarcerea consumului. De aici senzația permanentă că „plătim toți pentru nimic”. Din nefericire nu este senzație, ci mecanism.

Mai grav este că lipsa controlului asupra resurselor a scos România din jocul geopolitic real. Statele contează nu pentru discurs, ci pentru ce pot oferi sau bloca. Energie, materii prime, rute, capacități industriale. România nu mai poate bloca nimic și nu mai poate oferi nimic strategic din proprie inițiativă. Totul trece prin filtre externe. De aceea nu este nici consultată, nici informată.

Un stat care nu își controlează resursele nu își poate construi proiect național. Nu poate susține industrie. Nu poate negocia alianțe. Nu poate proteja populația. Poate doar administra. Exact ceea ce face România astăzi.

În acest context, pierderea resurselor nu este doar economică. Este identitară. Subsolul este ultima ancoră materială a suveranității. Când îl cedezi fără luptă, cedezi dreptul de a mai vorbi despre viitor. Țara devine spațiu de extracție, nu comunitate de destine.

România nu este săracă, este dezarmată economic. Iar un stat dezarmat economic nu mai poate fi decât o periferie funcţională într-un sistem controlat din altă parte.

România ca teritoriu și sfârșitul politicii

Un stat devine teritoriu atunci când încetează să mai decidă. Nu într-o zi. Nu printr-un decret. Ci treptat – până când nimeni nu mai observă momentul în care decizia dispare. România a ajuns exact aici. Nu pentru că ar fi fost forțată prin ocupație sau înfrântă într-un conflict, ci pentru că a ales, pas cu pas, să înlocuiască decizia cu procedura și interesul cu conformarea.

Astăzi, România nu mai este un actor politic în sens deplin. Este un spațiu administrativ integrat într-o arhitectură mai mare, unde deciziile strategice sunt luate în altă parte, iar aici sunt puse în aplicare. Politica externă nu mai negociază, ci transmite poziții comune. Politica economică nu mai construiește avantaje, ci respectă cadre. Politica socială nu mai urmărește coeziunea, ci amortizează efectele unor decizii luate în afara țării. În acest sistem, guvernarea nu mai înseamnă alegere între direcții, ci management al consecințelor.

Europa cu două viteze a oficializat ceea ce funcționa deja implicit. Există state care decid și state care execută. România se află în a doua categorie, nu dintr-o conspirație, ci dintr-o combinație de slăbiciune structurală, pierdere demografică și abandon al ambiției politice. Când nu mai ai populație, capital, industrie și capacitate de negociere, nu mai poți pretinde rol de decident. Poți doar spera la stabilitate.

Relația cu Statele Unite confirmă această realitate. România nu a fost sancționată, nu a fost certată, nu a fost izolată. A fost trecută într-un sertar secundar. Pentru Washington, România a devenit parte dintr-un pachet european, nu un partener cu care să negociezi direct. Retragerea Visa Waiver, lipsa canalelor politice active, absența României din discuțiile strategice majore nu sunt accidente diplomatice. Sunt semnele clasice ale pierderii relevanței.

În interior, acest lucru nu produce criză politică, ci tăcere. Regimul funcționează, instituțiile se coordonează. Bugetul se echilibrează prin taxe. Fondurile europene curg. Investițiile vin. Administrația este, paradoxal, mai coerentă ca oricând. Tocmai această coerență fără conflict este semnul că politica a murit. Unde nu mai există luptă pentru direcție, nu mai există politică, ci doar gestiune.

Partidele nu mai concurează pe proiecte, ci pe roluri în interiorul aceluiași mecanism. PSD amortizează social. PNL administrează infrastructura și finanțele. USR asigură alinierea ideologică și externă. Fiecare are un loc stabil, nimeni nu pune sub semnul întrebării arhitectura. Opoziția nu este alternativă, ci supapă. Conflictul este simulat, nu real.

În acest context, poporul dispare din ecuație. Nu ca prezență fizică, ci ca subiect politic. Poporul nu mai este cel care cere, sancționează și proiectează viitor. Este cel care suportă, se adaptează și pleacă. Plecarea nu mai este excepție, este soluție. Statul nu mai încearcă să o oprească, ci o integrează tacit în modelul de funcționare. Diaspora trimite bani, economia respiră, presiunea internă scade. Pe termen scurt, sistemul câștigă. Pe termen lung, țara se golește.

Un teritoriu poate funcționa mult timp fără politică. Poate avea autostrăzi, clădiri, spitale, rețele și proceduri. Poate avea chiar prosperitate relativă pentru un segment restrâns. Ceea ce nu poate avea este viitor propriu. Viitorul este decis de alții, iar teritoriul se adaptează. Aceasta este condiția României în 2026.

Nu există un moment spectaculos al prăbușirii. Nu există o zi în care „se termină”. Există doar o prelungire administrativă a prezentului, finanțată din taxe, din diaspora și din fonduri externe, până când una dintre aceste surse se epuizează. Atunci, liniștea dispare brusc și devine clar ce s-a pierdut între timp.

România nu este colonizată prin forță, ci împinsă spre conformare printr-un consimțământ obosit. Nu este redusă la tăcere, ci convinsă că nu are nimic de spus. Nu este distrusă prin decizii greșite punctuale, ci prin absența oricărei decizii mari.

Statele nu mor doar în războaie. Mor și atunci când încetează să mai creadă că au dreptul să aleagă. România nu a fost înfrântă, doar s-a retras din propria istorie.

Și acesta este adevărul rece al prezentului: nu trăim o criză politică, ci sfârșitul politicii.

La Știri Oneste, nu îndulcim criza și nu învelim realitatea în vorbe neutre