La nouă zile de la începutul atacului americano-israelian din 28 februarie, războiul din Iran începe să arate mai puțin ca o operațiune rapidă de „decapitare” a regimului și mai mult ca un test de rezistență pentru întregul sistem de putere de la Teheran. Ali Khamenei a fost ucis în loviturile inițiale, iar atacurile au vizat infrastructura militară, nucleară și de comandă a Republicii Islamice. Dar, în locul imaginii simple pe care au vândut-o Washingtonul și Tel Avivul, aceea a unui regim lovit în cap și gata să se prăbușească, realitatea de pe teren arată altceva: un stat grav rănit, dar încă funcțional, o succesiune accelerată la vârf și patru componente structurale ale conflictului care încep să se alimenteze reciproc.
Resursele – războiul din Iran golește stocurile
Datele publicate de Central Command arată amploarea operațiunilor americane în primele 100 de ore: peste 2.000 de muniții lansate împotriva a aproximativ 2.000 de ținte. Cifrele includ atât bombe ieftine și ușor de înlocuit, cât și rachete de mare precizie care nu pot fi refăcute rapid.
Problema reală nu este însă consumul în sine, ci proveniența munițiilor. În iunie 2025, cel mai mare angajament Patriot din istoria SUA a avut loc în Qatar. Echipajele care au tras atunci veniseră din Coreea de Sud și Japonia, adică exact din teatrele de operații pregătite pentru un potențial conflict cu China. O baterie Patriot fusese mutată din Japonia în Orientul Mijlociu încă din 2024 – prima dată când un astfel de transfer s-a produs din Indo-Pacific Command în Centcom.
Admiralul Samuel Paparo, comandantul forțelor americane în Pacific, spunea anul trecut un lucru simplu: retragerea de resurse din regiunea sa „impune costuri inerente capacității Americii de a răspunde în Indo-Pacific”. Iar Elbridge Colby, subsecretarul pentru politică al Pentagonului, spunea și mai clar în 2024: „O armată suprasolicitată nu este la fel de pregătită pentru un atac chinez”.
Acum, în 2026, USS Abraham Lincoln a fost mutat din Marea Chinei de Sud în Orientul Mijlociu. USS Carl Vinson fusese mutat vara trecută. USS Gerald R. Ford și-a prelungit misiunea de două ori, pendulând între Mediterană, Caraibe și Atlantic.
Nu este vorba despre o criză imaginară. În ianuarie 2026, Pentagonul a semnat contracte cu Lockheed Martin pentru a crește producția de interceptoare THAAD de la 96 la 400 pe an, iar pe cele de Patriot de la 600 la 2.000 pe an. Termenul: șapte ani. Până atunci, Japonia exportă deja o parte din producția proprie de interceptoare pentru a reface stocurile americane.
Războiul din Iran consumă munițiile de care SUA ar avea nevoie într-un conflict cu China. Aceasta este realitatea, nu o speculație.
Alianța – parteneriatul care depinde de un singur om
În Israel, Benjamin Netanyahu joacă alt joc. La televiziunile americane, premierul israelian apare discret, îi atribuie lui Trump meritul pentru deciziile cheie și îl prezintă drept forța motrice a războiului. În Israel însă, biroul său difuzează imagini cu Netanyahu înconjurat de piloți americani, cu un F-22 în fundal și muzică „Top Gun”. Mesajul intern este altul.
Aviv Bushinsky, fost consilier al lui Netanyahu, spune că premierul „și-a canalizat eforturile către un public de o singură persoană – Trump”. Daniel Shapiro, fost înalt oficial american, completează: „Şi-a dat seama cum să îl convingă, să colaboreze cu el și să îi flateze pe Trump în moduri care au fost extrem de eficiente”.
Tactica funcționează, deocamdată. Un sondaj publicat săptămâna aceasta de Israel Democracy Institute arată că 74% dintre evreii israelieni au încredere în Netanyahu pentru gestionarea războiului. Problema este că, în același timp, o parte a bazei MAGA îl acuză pe premier că „trage SUA în războiul Israelului”, iar publicul american se opune în mare măsură campaniei.
Riscurile sunt simetrice. Dacă Iranul supraviețuiește, spune Bushinsky, „îi va fi greu lui Bibi să pretindă victoria”. Dacă Iranul cade, există riscul fragmentării și destabilizării regionale. Iar istoria recentă arată că războaiele câștigate nu garantează supraviețuirea politică. Winston Churchill a condus Britania la victorie în 1945 și a pierdut alegerile imediat după aceea.
Netanyahu depinde de Trump. Trump depinde de percepția publică americană. Iar percepția publică americană depinde de cât de lung și de costisitor va deveni acest război.
Succesiunea – jocul care nu iese cum au plănuit
Aici trebuie spus limpede ceva ce, în ultimele zile, prea mulți comentatori încearcă să îndulcească. Când spunem că Trump și Netanyahu au mizat nu doar pe lovirea militară a Iranului, ci și pe un efect politic intern, nu vorbim despre psihologie de cafenea. Vorbim despre propriile lor declarații.
În ianuarie, pe fondul protestelor anti-regim, Trump le cerea iranienilor să continue, să „preia instituțiile” și le spunea că „ajutorul vine”. După începerea războiului, mesajul a devenit și mai explicit: Reuters consemnează că Trump le-a spus iranienilor că „ora libertății” lor a sosit și că, după ce atacurile se vor încheia, să își ia guvernul înapoi. Netanyahu a mers pe aceeași linie și a prezentat ofensiva ca pe o acțiune care poate crea condițiile pentru ca „poporul curajos al Iranului” să își recapete libertatea.
Cu alte cuvinte, ideea că presiunea externă ar putea fi combinată cu ruptura internă nu este o speculație a comentatorilor. Este chiar mesajul politic pe care l-au împins public cei doi lideri.
Numai că aici începe eroarea strategică. Pentru că între sloganul „luați-vă țara înapoi” și realitatea unui stat bombardat există o diferență pe care Washingtonul o ignoră de decenii în Orientul Mijlociu. Poți avea o societate care urăște regimul, care îl contestă, care protestează la fiecare câțiva ani, și totuși aceeași societate să nu se grăbească să îmbrățișeze schimbarea atunci când ea vine pe aripile avioanelor americane și israeliene.
Exact acesta este paradoxul pe care îl vedem în ziua a noua. Protestele din ianuarie au arătat o furie reală împotriva Republicii Islamice. Dar războiul din Iran a schimbat ordinea reflexelor: nu mai e vorba doar despre cine conduce Iranul, ci despre dacă Iranul intră într-o fază de dezmembrare, război civil sau dominație militară totală a IRGC. Iar în astfel de momente, chiar și o societate revoltată poate alege nu revoluția, ci închiderea rândurilor.
De aceea, miza reală a zilei a noua nu mai este doar frontul militar. Este succesiunea. Constituția Republicii Islamice prevede că, după moartea liderului suprem, atribuțiile sunt exercitate provizoriu de un consiliu interimar, iar Adunarea Experților trebuie să aleagă noul lider în termen de trei luni. Numai că, în ultimele 48 de ore, presiunea internă pentru accelerarea procesului a devenit evidentă. Reuters scrie că mari clerici conservatori și membri ai Adunării Experților au cerut alegerea rapidă a noului lider, unii spunând că o decizie ar putea veni chiar în 24 de ore. În interiorul sistemului ar exista deja un „consens majoritar”, chiar dacă au rămas obstacole procedurale.
Cu alte cuvinte, ceea ce trebuia să fie haos total începe să semene cu o tranziție grăbită, dar controlată.
Cei trei: cum arată opțiunile reale
Aici apar cele trei nume, centrul de greutate al acestui moment, nu în metafore despre „popor eliberat”.
Mojtaba Khamenei rămâne varianta cu cel mai mare potențial de confruntare directă cu Washingtonul și Tel Avivul. Fiul liderului ucis are legături vechi cu aparatul de securitate și cu Gardienii Revoluției, iar o eventuală numire a lui ar fi citită ca victorie totală a taberei dure și ca refuz demonstrativ de a ceda sub presiune externă. Reuters îl include între posibilii succesori, iar Al Jazeera îl tratează ca unul dintre principalii candidați. Faptul că Trump a declarat public că o asemenea opțiune este „inacceptabilă” nu îl slăbește automat în Iran. Din contră, într-un sistem atacat din afară, o asemenea opoziție externă poate funcționa ca legitimare internă.
Alireza Arafi este mai puțin spectaculos pentru presa occidentală, dar poate fi mai important pentru mecanismul real al succesiunii. Reuters l-a descris ca pe un cleric dur care a fost adus în structura de conducere de război exact în momentul în care Iranul jonglează simultan cu conflictul extern și cu criza de succesiune.
Arafi vine din instituțiile religioase și din centrul clerical de la Qom, are legitimitate doctrinară mai mare decât Larijani și poate apărea, pentru o parte a sistemului, drept formula prin care continuitatea clericală este salvată fără a transforma oficial succesiunea într-o afacere de familie. Riscul lui pentru SUA și Israel nu este spectaculos ca în cazul lui Mojtaba, dar este serios și mai ales opac: un lider previzibil ca profil, dar perfect loial sistemului și posibil dependent de sprijinul aparatului militar pentru a guverna.
Ali Larijani este poate cel mai greșit citit în Occident. Pentru că de îndată ce apare eticheta de „pragmatic”, mulți se grăbesc să traducă asta prin „omul negocierii” sau chiar „varianta mai bună”. Reuters îl descrie însă ca pe un „power broker”, un om al sistemului, apropiat de Khamenei, fost negociator nuclear, fost șef al parlamentului, fost șef media, cu relații peste tot în establishment și inclusiv cu Moscova.
Da, Larijani este mai negociabil decât un hardliner pur sânge. Dar tocmai asta îl face vulnerabil într-un moment de război, când orice figură care poate fi prezentată ca prea dispusă la dialog cu Occidentul riscă să fie lovită de acuzația de slăbiciune. Pentru Washington, el ar fi probabil varianta cea mai puțin rea dintre candidații grei. Pentru tabăra dură de la Teheran, asta este exact problema lui.
Aici se vede deja marea contradicție a planului americano-israelian. Loviturile au reușit să elimine vârful simbolic al sistemului, dar nu au produs încă prăbușirea mecanismului. Mai mult, Reuters arată că, în interiorul aparatului iranian, Gardienii Revoluției au preluat un rol de război și au împins linia generală într-o direcție mai dură. Asta înseamnă că, exact în clipa în care Trump spera la slăbirea regimului, structura care are armele, banii, rețelele și interesele economice cele mai mari a ajuns și mai centrală. Nu reformiștii, nu diaspora, nu „societatea civilă” în sensul idealizat de editorialele occidentale. IRGC. Și asta schimbă tot calculul.
Tactica – Iranul lovește exact acolo unde apărarea doare
În paralel cu lupta pentru succesiune, Iranul și-a schimbat tactica militară. Nu mai lansează sute de rachete balistice (atacurile de acest tip au scăzut cu 90%, potrivit comandamentului american), ci folosește drone Shahed – ieftine, lente, greu de detectat – pentru a lovi exact componentele esențiale ale apărării americane.
Țintele alese indică o strategie clară: Iranul încearcă să lovească nu platformele de atac, ci „ochii” și „urechile” sistemului american de apărare.
Imaginile satelitare comerciale analizate de experți și evaluările oficialilor americani arată ţintele din strategia Iranului:
- Qatar: radarul AN/FPS-132 de la baza Al-Udeid, cea mai mare bază americană din regiune, a fost avariat. Costul unui astfel de radar: până la 1 miliard de dolari. SUA are doar cinci în sistemul de avertizare nord-american.
- Iordania: un radar TPY-2 atașat unei baterii THAAD a fost lovit.
- Kuweit: trei domuri radar avariate la baza Camp Arifjan.
- Bahrain: sistemul de comunicații prin satelit al Flotei a Cincea Americane a fost lovit.
- Arabia Saudită: o clădire radar la Prince Sultan Air Base a fost atacată.
Thomas Karako, directorul Proiectului de Apărare Antirachetă de la CSIS, spune că „acestea sunt resurse strategice rare”. Iar Sam Lair, cercetător la Centrul pentru Studii de Neproliferare, adaugă după analiza imaginilor din Qatar: „Demonstrează fragilitatea unora dintre aceste tipuri de radare de nivel superior”.
Iranul nu încearcă să doboare avioane americane. Încearcă să orbească sistemul. Iar în spatele acestor atacuri există o sursă de informații care nu este misterioasă: Rusia furnizează informații Iranului pentru a ajuta la țintirea forțelor militare americane, la fel cum importă drone Shahed și le folosește în Ucraina.
Suprapunerea: componentele ca un tot unitar
Războiul din Iran nu mai este doar o problemă militară. Consumă resursele de care SUA ar avea nevoie într-un eventual conflict cu China, ceea ce înseamnă că, dacă Beijingul decide să testeze hotărârea americană în Pacific, capacitatea de răspuns va fi mai redusă.
În același timp, conflictul depinde de o relație personală dintre Netanyahu și Trump. Orice fisură în această relație sau orice schimbare în percepția publică americană poate afecta direct desfășurarea războiului.
Operațiunea nu a provocat prăbușirea regimului, ci a accelerat o succesiune controlată și a întărit exact tabăra dură pe care spera să o slăbească.
În paralel, Iranul lovește exact în punctele slabe ale celui mai avansat sistem de apărare construit vreodată, demonstrând că radarele strategice, deși extrem de scumpe, sunt și extrem de vulnerabile.
Toate aceste procese se desfășoară simultan. Iar istoria arată că axele care se suprapun devin mult mai greu de controlat decât cele care evoluează izolat.
Evoluţia?
În următoarele ore sau zile, Adunarea Experților din Iran urmează să aleagă noul Lider Suprem. Indiferent cine va fi ales, adevărata putere ar putea rămâne la Gardienii Revoluției. Iar dacă războiul din Iran continuă, această putere se va consolida.
Pentru SUA, miza reală nu mai este doar Iranul. Este China. Pentru Israel, miza reală nu mai este doar securitatea. Este supraviețuirea politică a lui Netanyahu. Iar pentru Iran, miza reală nu mai este doar regimul. Este însăși capacitatea de a continua războiul fără a-și pierde complet ochii.
Patru componente, același război. Și un viitor care devine cu fiecare zi mai greu de anticipat, dar loveşte adânc în economia mondială.
Concluzia onestă a zilei a noua este simplă și, pentru Washington, destul de neplăcută. Trump și Netanyahu au mizat pe ideea că lovitura militară, presiunea psihologică și încurajarea publică a străzii iraniene pot produce fie o ruptură internă, fie măcar o succesiune convenabilă la vârf. Numai că, până acum, faptele arată altceva: Iranul nu s-a prăbușit, ci a intrat într-o logică de continuitate de război. Nu capitulează, ci își accelerează succesiunea.
Nu se liberalizează, ci își împinge centrul de greutate spre aparatul dur. Iar dacă noul lider va fi ales sub bombe și sub presiunea unui război cu SUA și Israel, aproape orice variantă serioasă de succesiune va ieși mai antiamericană și mai suspicioasă decât ar fi fost în timp de pace.
Asta este realitatea zilei a noua. Nu „revoluția inevitabilă”, nu „libertatea la orizont”, nu „sfârșitul rapid al regimului”. Ci un război care a reușit să lovească în vârf, dar care nu a dovedit încă faptul decisiv: că poate controla ce urmează după lovitură.
Iar în Orientul Mijlociu, exact asta este partea care îi îngroapă de obicei pe cei care confundă distrugerea cu victoria.
Impactul pentru România
În timp ce atenția globală rămâne concentrată asupra succesiunii de la Teheran, războiul din Iran are consecințe mai largi pentru echilibrul strategic global. Mutarea resurselor americane — de la baterii Patriot transferate din Asia până la portavioane relocate din Pacific — nu este doar o chestiune de logistică militară. Ea reflectă limitele reale ale capacității de reacție simultană a Statelor Unite în mai multe teatre de conflict.
Pentru Europa și pentru flancul estic al NATO, acest lucru introduce o variabilă suplimentară. Într-un context în care stocurile de interceptoare și muniții de precizie sunt consumate rapid în conflicte regionale, capacitatea alianței de a menține același nivel de descurajare pe toate fronturile devine mai dependentă de ritmul producției industriale și de prioritățile strategice ale Washingtonului.
În același timp, conflictele din Orientul Mijlociu tind să aibă efecte economice globale. Creșterea volatilității pe piețele energetice și migrarea capitalului către active considerate sigure pot însemna costuri de finanțare mai mari pentru economii cu deficite bugetare ridicate, precum România.
Dacă succesiunea de la Teheran consolidează linia dură a Gardienilor Revoluției și prelungește tensiunile regionale, lumea ar putea intra într-o perioadă mai lungă de instabilitate strategică.
Istoria Orientului Mijlociu arată un lucru constant: victoria militară nu garantează nici stabilitate politică, nici costuri suportabile pe termen lung.
La Știri Oneste, nu îndulcim criza și nu învelim realitatea în vorbe neutre
