26 ianuarie 2026, exact în ziua în care Consiliul UE adopta oficial interdicția totală a importurilor de gaz rusesc – cu tranziție până în noiembrie 2027 – negocierile trilaterale SUA-Rusia-Ucraina din Abu Dhabi se încheiau „constructiv”, dar fără breakthrough, următoarea rundă fiind deja programată pe 1 februarie. Ironia e brutală: Bruxelles taie definitiv robinetul exact când sancțiunile energetice devin moneda principală într-un posibil acord tranzacțional de pace. UE transformă o armă de război într-un principiu permanent, în timp ce restul actorilor pregătesc masa negocierilor cu concesii reversibile.
Consiliul UE a adoptat regulamentul care pune capăt importurilor de gaz rusesc în Uniunea Europeană. Măsura vine la finalul unui proces început în 2022, în Versailles, și continuat prin pachetele REPowerEU, prin mecanisme de stocare și prin sancțiuni succesive impuse sectorului energetic rus. Bruxelles a prezentat regulamentul ca pe o demonstrație de forță strategică și de autonomie energetică europeană. În aparență, este. În structură, este o interdicție completă, cu tranziții precise între LNG, gaz de conductă, contracte short-term și contracte long-term. În calendar, este un decuplaj pe etape, întins până la finalul anului 2027.
În teorie, UE își închide dosarul dependenței energetice de Rusia. În realitate, regulamentul intră în vigoare într-un moment profund ironic: exact când conflictul din Ucraina începe să se apropie de faza de negociere. De aici pornește întreaga contradicție a politicii energetice europene. Războiul începe militar și se termină tranzacțional. Bruxelles a reglementat conflictul ca și cum ar fi fost perpetuu.
Din 2022 încoace, UE a operat pe paradigma normativă: reguli, sancțiuni, rezoluții, embargouri, plafon de preț, restricții maritime, trasabilitate și compliance. În paralel, restul actorilor majori au migrat spre paradigma tranzacțională. SUA au transformat sancțiunea în instrument negociabil. China și India au transformat piața petrolului într-o arhitectură bilaterală complet nouă. Orientul Mijlociu a securizat contracte de LNG pe 20 de ani. Rusia și-a pivotat exporturile spre Asia și Africa, construind o flotă de transport energetic care ocolește sancțiunile europene. Iar la Davos ordinea tranzacțională a fost formalizată în discurs.
Europa a observat toate aceste mutații, dar a rămas blocată în paradigma sancțiune-ca-virtute. De aici vine prima fractură: sancțiunea are două existențe. În Europa, este instrument moral și normativ. În Washington, este instrument strategic. În Moscova, este instrument de negociere. În Beijing, este oportunitate. În New Delhi, este discount. În Riyadh și Doha, este volatilitate de preț.
UE și-a închis dosarul energetic exact în momentul în care energia înceta să mai fie instrument punitiv și devenea instrument contractual.
Când UE a început decuplarea de Rusia în 2022, încă exista ipoteza că sancțiunile energetice vor funcționa ca instrument definitoriu al războiului. Moscova era considerată furnizor captiv, Europa piață indispensabilă, iar embargoul urma să reducă veniturile Kremlinului până la punctul în care capacitatea militară ar fi devenit nesustenabilă. Realitatea piețelor a contrazis această ipoteză în mai puțin de doi ani. Dacă obiectivul era reducerea volumelor către Europa, decuplarea a funcționat. Dacă obiectivul era colapsul energetic al Rusiei, rezultatul a fost altul. Piața globală s-a reașezat peste capul Europei, iar fluxurile s-au adaptat.
Petrolul rusesc a fost redirecționat spre Asia, rafinat în India și revenit în Europa sub eticheta „non-rusesc”. LPG-ul a mers către Orientul Mijlociu și Africa. LNG rusesc a intrat în Europa prin intermediere non-rusă. Conductele au pivotat spre Turcia și Balcanii de Vest. Rusia nu a fost eliminată de pe piață, ci reorientată. Sancțiunea europeană a redus dependența Europei de Rusia, dar nu a redus dependența lumii de energia rusească.
În același timp, SUA au tratat energia nu ca instrument normativ, ci ca instrument geopolitic tranzacțional. În paralel cu sancțiunile, Washington a negociat cu statele din Golf, a consolidat capacitățile de export de LNG, a investit în infrastructură și a repoziționat Orientul Mijlociu în arhitectura securității energetice globale. China a cumpărat petrol rusesc la discount strategic. India a transformat rafinăriile în noduri energetice. Statele MENA au securizat contracte pe 20 de ani. Energia a trecut din morală în tranzacție, iar tranzacția a devenit mecanismul implicit al războiului lung.
UE a continuat în logica juridică: plafon de preț, sancțiuni succesive, diversificare, stocare și reducere de consum. Din punct de vedere tehnic, a fost o operațiune impresionantă. Din punct de vedere geopolitic, Europa s-a regăsit într-un rol secundar. Sancțiunea europeană nu a scris regulile pieței mondiale, ci doar regulile pieței europene. Restul planetei a tratat petrolul și gazul rusesc ca resurse disponibile. Piața s-a reconfigurat, iar sancțiunea a devenit variabilă în ecuația prețului, nu ax central al strategiei globale.
În 2025–2026 se produce ruptura intelectuală. Ordinea nu se mai negociază în foruri normative, ci în formate discrete între actori majori. Dacă perioada post-1945 a funcționat cu instituții, cea post-2022 funcționează cu pachete. Ucraina nu se apropie de pace prin ONU, ci prin arhitecturi ad-hoc. Energia nu se rearanjează prin conferințe climatice, ci prin contracte bilaterale. În timp ce Europa își scrie legislația energetică ca și cum războiul ar fi perpetuu, ceilalți actori își pregătesc instrumentele pentru închiderea lui.
În orice conflict prelungit, sancțiunile nu aparțin doar fazei de război. În faza de început, ele funcționează ca instrument punitiv și coercitiv. În faza de mijloc, funcționează ca instrument de presiune și uzură. În faza de final, ele devin monedă de negociere. Ucraina nu poate ajunge la un acord cu Rusia fără garanții de securitate, iar Rusia nu poate intra într-un acord fără ridicări de sancțiuni. Garanțiile și ridicările sunt simetrice, iar simetria lor devine mecanismul de tranzacționare.
Sancțiunile energetice sunt cele mai valoroase în această ecuație, pentru că sunt singurele care schimbă structural poziția economică a Rusiei în sistemul internațional. Înghețarea activelor, restricțiile financiare și embargourile maritime sunt importante, dar ridicările asupra energiei sunt valide politic. Ele conferă statut. Ridicarea sancțiunilor energetice nu ține doar de piață, ci de legitimitate. Rusia nu are nevoie să se întoarcă pe piața europeană ca să vândă petrol sau gaz. Are nevoie să se întoarcă pe piața europeană ca să demonstreze că sancțiunea nu este eternă și că războiul poate fi convertit în rezultat.
Structura negocierilor indică această direcție. Nicio parte nu va intra într-un acord fără beneficii tangibile. Ucraina nu poate accepta un freeze fără garanții, iar garanțiile nu pot fi doar simbolice. Reconstrucția are nevoie de finanțare, iar finanțarea nu vine doar din granturi europene, ci și din arhitecturi americane și asiatice. Statele Unite nu pot justifica oprirea fluxurilor de asistență fără rezultat strategic. Iar Rusia nu poate justifica oprirea violențelor fără rezultat politic.
În toate aceste ecuații, sancțiunea devine instrument de schimb. Ea poate fi ridicată integral sau etapizat. Poate fi condiționată de implementare. Poate fi legată de verificare militară. Poate fi sincronizată cu garanții. Poate fi structurată pe verticale: energie, finanțe, tehnologie, comerț. Poate fi oferită în pachete. Toate aceste ipoteze aparțin logicii tranzacționale, nu logicii normative.
Problema UE începe abia aici. Bruxelles a tratat sancțiunea energetică ca instrument moral permanent, nu ca element de negociere reversibil. A făcut din interdicție un marker identitar. A anunțat scopuri: suveranitate energetică, autonomie strategică, eliberarea de dependență, reziliență, diversificare, decarbonare. Toate sunt obiective legitime în sine, dar niciunul nu este instrument de negociere într-un acord de pace. Statele Unite pot ridica sancțiuni energetic și pot face din ridicare moneda principală. UE, în forma actuală, nu mai poate.
Acest decalaj produce efecte imediate în arhitectura post-conflictului. Dacă SUA negociază pacea la pachet – energie, securitate, garanții, ridicări – Bruxelles rămâne blocat într-o distincție artificială: sancțiunea este virtute și decuplarea este scop. Nicio parte aflată într-un conflict lung nu negociază cu virtuți. Negociază cu variabile. Dacă una dintre cele mai importante variabile lipsește, arhitectura acordului se mută în altă parte.
Regulamentul adoptat pe 26 ianuarie 2026 conține toate elementele unei interdicții structurale: calendar precis, tranziții distincte, trasabilitate obligatorie, autorizare prealabilă, mecanism de monitorizare, penalități pentru ocolire și planuri naționale de diversificare. Din punct de vedere legislativ, este impecabil. Din punct de vedere geopolitic, are o vulnerabilitate majoră: nu poate fi desfăcut rapid.
Interdicția presupune perpetuarea conflictului. Dacă războiul se prelungește, regulamentul funcționează. Dacă războiul se închide, regulamentul devine obstacol tactic. Pacea nu activează niciun mecanism de revenire. Nu există clauză de ridicare automată. Nu există sunset clause. Nu există filtru de pragmaticitate. Nu există trigger diplomatic. Există doar un mecanism de suspendare temporară, destinat exclusiv crizelor energetice severe, limitat la contracte short-term, restrâns ca durată și condiționat de declararea unei stări de urgență. Este instrument pentru iarnă, nu pentru pace.
Pentru a ridica interdicția pe termen lung, UE trebuie să refacă întreg ciclul legislativ: propunere din partea Comisiei, raport parlamentar, trilog, vot, implementare. Aceasta nu este o bucată tehnică minoră. Este diferența dintre un actor care poate tranzacționa pacea și un actor care trebuie să ceară permisiune legislativă pentru a putea tranzacționa pacea. Statele Unite pot ridica sancțiuni prin decizie executivă. China nu are nevoie să ridice nimic. India nu a sancționat în primul rând. Orientul Mijlociu nu participă la embargo. Într-o negociere, Europa este singurul actor care trebuie să-și modifice legislația pentru a putea participa la tranzacție.
Această rigiditate transformă UE din negociator în spectator într-un domeniu în care era obișnuită să fie arhitect. În faza normativă a ordinii globale, interdicția energetică era instrumentul legitim al marilor puteri democratice. În faza tranzacțională, interdicția energetică devine variabilă negociabilă, iar actorii care nu o pot negocia rămân în afara rezultatului.
Mai grav este că interdicția nu este doar instrument punitiv, este instrument identitar. Bruxelles a transformat decuplarea energetică într-un pilon al autonomiei strategice europene. Din moment ce autonomia devine valoare, ridicarea interdicției nu mai este doar problemă tehnică, este problemă politică și morală. Toate valorile greu reversibile produc blocaje geopolitice. Într-un acord de pace, nicio parte nu negociază valori. Negociază concesii. UE și-a transformat una dintre cele mai valoroase concesii posibile în valoare de fond. Asta o scoate din cameră.
În aceste condiții, se conturează un paradox. Dacă un acord tranzacțional se semnează în 2026 sau 2027, SUA pot negocia ridicările în ritmul lor. Rusia le poate transforma în statut. China și India pot normaliza fluxurile. Orientul Mijlociu poate securiza contractele. UE poate rămâne singurul bloc din sistem care menține sancțiunea și după ce războiul s-a oprit. Nu din motive strategice, ci din motive legislative și identitare.
Cel mai interesant scenariu nu este cel al războiului permanent, ci cel al închiderii conflictului printr-un acord tranzacțional în 2026 sau început de 2027. Nu pentru că ar fi improbabil, ci pentru că ar fi logic. Lucrările diplomatice americane, uzura militară cumulată, necesarul de reconstrucție ucrainean, oboseala fiscală europeană și repoziționarea energetică globală împing conflictul către negociere. Dacă această negociere se produce înainte ca UE să fi finalizat interdicția energetică, apare o situație fără precedent în ordinea europeană post-Război Rece: interdicția devine anacronism geopolitic.
Într-un acord tranzacțional, părțile intră cu un set de cereri. Ucraina intră cu garanții de securitate și cu reconstrucție. SUA intră cu reasigurare strategică și cu ridicări etapizate. Rusia intră cu statut și cu ridicarea sancțiunilor energetice. China și India intră cu continuitatea fluxurilor comerciale. Orientul Mijlociu intră cu stabilitatea prețului. În această arhitectură, ridicarea sancțiunilor energetice nu este gentilețe, este moneda principală.
UE intră cu un instrument pe care nu îl mai poate negocia: interdicția de gaz și, ulterior, interdicția de petrol. Într-un târg de pace, aceasta este contramoneda. În logica UE, este principiu. În logica SUA, este pachet. În logica Rusiei, este condiție de intrare în rezultat. Dacă un acord este desenat la Washington și implementat în Eurasia, iar UE nu poate tranzacționa instrumentul, arhitectura se mută în alt format. Europa nu este eliminată pentru că nu contează, ci pentru că nu poate participa.
Există o întrebare esențială: refuză UE să ridice sancțiunile energetice dacă războiul se închide? Dacă răspunsul este da, UE devine singurul actor din sistem care păstrează conflictul în regim juridic după ce acesta s-a închis în regim militar și diplomatic. Dacă răspunsul este nu, UE trebuie să-și repare singură legislația, prin procedură completă, într-un moment în care restul actorilor se află deja în faza post-conflict.
Niciuna dintre variante nu produce rezultat strategic pentru Europa.
Prima o izolează normativ. A doua o întârzie procedural. În ambele, UE pierde rolul de arhitect.
Mai apare un element foarte pragmatic: prețul. Dacă acordul închide conflictul, piața energetică globală se normalizează. Discountul dispare sau se reduce. Fluxurile se stabilizează. Competiția energetică se mută pe termen lung, nu pe criză. Într-o astfel de piață, UE este singurul bloc dezavantajat structural dacă își menține interdicția energetică. SUA sunt producător, China este arbitru, India este rafinator, Orientul Mijlociu este furnizor. Rusia este vânzător. UE este cumpărător cu restricții autoimpuse.
Paradoxul este complet: interdicția energetică a fost adoptată în numele autonomiei strategice, dar în scenariul post-conflict produce dependență mai mare de furnizorii non-ruși și pierdere de poziție într-o piață globală în care ceilalți cumpără fără constrângeri. Interdicția devine, în mod involuntar, cost strategic.
Și mai există un paradox, mai aproape de realpolitik decât de economie: Europa se află în poziția rară în care pacea poate să o coste mai mult decât războiul. Războiul unifică instituțional și justifică sancțiunea. Pacea dezvăluie cât de puțin poate tranzacționa UE din instrumentele pe care le-a folosit.
Dacă războiul se închide, piața globală de energie nu revine la 2021, ci intră în alt regim. În 2022–2025, energia a fost dominată de sancțiuni, redirecționări, discounturi și volatilitate. În faza post-conflict, energia este dominată de contracte, securizare și repoziționare industrială. În acest regim, UE este simultan cel mai mare consumator reglementat din lume și singurul bloc care a legat regimul energetic de un rezultat normativ, nu tranzacțional.
Statele Unite intră în etapa post-conflict ca exportator de LNG, producător de petrol, administrator de securitate în Golful Persic și broker al acordului. China intră ca principal cumpărător la discount, principală piață pentru petrolul rusesc și principal rival sistemic al SUA. India intră ca rafinator și hub energetic. Orientul Mijlociu intră ca furnizor și arbitru al prețului pe termen lung. Rusia intră ca vânzător cu portofoliu reorientat. UE intră ca importator cu interdicție autoimpusă.
Acest aranjament pune presiune nu pe consumul european casnic, ci pe baza industrială europeană, adică pe sectoarele care transformă energia în competitivitate. Germania intră în post-conflict cu un model industrial bazat pe energie relativ ieftină și export global. Italia intră cu industrie diversă și intensă energetic. Franța intră cu nuclearul, dar nuclearul nu produce gaze. Polonia intră cu cărbune și modernizare industrială. Olanda intră cu logistica. Spania cu electrificarea. Fiecare din aceste economii rămâne în dezavantaj structural dacă piața globală se normalizează, iar UE menține interdicția.
Dacă restul lumii cumpără gaz rusesc fără restricții, dacă Asia cumpără petrol rusesc fără sancțiuni, iar SUA își consolidează portofoliul energetic, UE este singurul actor care internalizează costul normativ. Într-un mediu de pace și competitivitate industrială, costul normativ devine cost strategic. Nu este doar diferență de preț, este diferență de margine. La nivel industrial, diferențele de 10–20% la energie nu sunt sensibilitate, sunt relocare.
Se poate produce astfel un scenariu greu de articulat politic la Bruxelles: pacea reduce costurile geostrategice pentru SUA și China, dar le crește pentru UE. Sancțiunea a fost suportabilă cât timp conflictul era deschis. Devine greu de susținut când conflictul se închide și devine tranzacție. Războiul le-a dat europenilor un motiv să plătească. Pacea le ia acest motiv și lasă doar factura.
Pentru economiile europene mari, dilema este simplă și brutală: dacă SUA ridică sancțiunile energetice într-un acord tranzacțional, iar UE nu o poate face rapid, industria europeană intră într-un regim dual cu handicap competitiv. Dacă UE ridică sancțiunile prea târziu, beneficiile acordului sunt captate de alții. Dacă nu le ridică deloc, rămâne singurul actor care instituționalizează conflictul după ce acesta s-a închis.
Pentru statele mai mici, situația e chiar mai crudă: nu decid nimic, dar suportă integral costul. România se află în această categorie. Nu e arbiter al sancțiunilor, nu e broker al acordului și nu e furnizor energetic. Este doar piață, contribuabil și stat membru. Nu are autonomie pe sancțiuni, dar are obligație de implementare. În faza de război, asta e solidaritate. În faza de pace, asta devine dezavantaj competitiv.
Există un scenariu rar în istoria conflictelor moderne: închiderea militaro-diplomatică fără închidere economică și comercială. De obicei, ordinea e inversă: întâi se negociază ridicările economice, apoi încetează focul, apoi se trece la status și garanții. În cazul războiului ruso-ucrainean, s-ar putea întâmpla pentru prima dată ceea ce politica externă europeană nu și-a imaginat ca posibil: pacea înaintea ridicărilor, ridicările înaintea legislației și legislația în urma tuturor.
Într-un acord tranzacțional între SUA, Ucraina și Rusia, sancțiunea energetică europeană nu este instrument american, ci instrument european. Washington poate ridica sancțiunile executive în pachete etapizate, sincronizate cu garanții și implementare. Moscova poate transforma ridicările în recunoaștere politică și în revenire în circuitul energetic global. Kiev poate transforma ridicările într-o valvă financiară pentru reconstrucție. UE, în schimb, poate doar modifica legislația.
Dacă această modificare întârzie, apare un paradox aproape grotesc: UE poate deveni singurul bloc din sistem care continuă să mențină conflictul după ce conflictul a fost închis. Nu din agresivitate, nu din strategie, nici din convingere morală, ci din rigiditate legislativă și identitate politică. Conflictul rămâne în vigoare pentru că regulamentul rămâne în vigoare. În acest scenariu, pacea se lovește nu de geopolitică, ci de procedură.
Acest lucru are consecințe care depășesc energia. Ridicările sunt în aceeași categorie intelectuală cu garanțiile. Dacă nu există ridicări, garanțiile nu au valoare completă. Dacă nu există garanții, Ucraina nu poate accepta acordul. Dacă Ucraina nu poate accepta acordul, SUA nu pot obține închiderea conflictului pe termen mediu. Dacă SUA nu pot obține închiderea, Rusia nu poate obține statut. Dacă Rusia nu poate obține statut, sancțiunea energetică nu poate fi monetizată politic. Tot acest circuit poate fi blocat în punctul cel mai puțin spectaculos: o procedură europeană.
Mai există un element rar discutat în presa europeană: ordinea tranzacțională nu permite ambiguitate. Dacă un acord produce închidere, toți actorii majori îl vor implementa pentru că beneficiul este mutual. China nu are interes într-un război deschis etern la frontiera europeană. India nu are interes în volatilitate energetică prelungită. Orientul Mijlociu nu are interes în instabilitatea prețurilor. Statele Unite nu au interes în finanțarea eternă a unui conflict pe care îl pot închide. Rusia nu are interes în rămânerea într-un regim sancționator fără ieșire. UE este singurul actor care poate avea interes identitar în perpetuarea sancțiunii.
Este posibil ca, în numele valorilor, UE să păstreze sancțiunea și după pace. Problema este că în ordinea post-Davos valorile nu mai produc rezultat strategic. Produc cost. Dacă UE internalizează costul și externalizează beneficiul, formula se rupe. Nu e nevoie de faliment intelectual pentru asta. E nevoie de pace.
În acest scenariu, Europa nu este slabă pentru că e pacifistă sau pentru că e morală. Este slabă pentru că a construit instrumentele de război într-un registru care nu funcționează în faza de pace. Războiul are ritmul lui. Pacea are ritmul ei. Legislativul european are un ritm diferit de amândouă.
Regulamentul european adoptat la începutul lui 2026 marchează una dintre cele mai importante rupturi între politica energetică europeană și dinamica geopolitică globală din ultimii treizeci de ani. UE a completat decuplarea energetică de Rusia într-un format legislativ permanent, cu calendar și mecanisme de implementare. Din punct de vedere normativ, instrumentul este coerent. Din punct de vedere geopolitic, el presupune perpetuarea conflictului.
Dacă negocierile privind închiderea conflictului ruso-ucrainean se desfășoară în format tranzacțional, sancțiunile energetice devin variabile de pachet. Statele Unite le pot utiliza ca monedă în negociere și le pot ridica prin mecanisme executive. Rusia le poate utiliza ca instrument de validare politică a rezultatului. Ucraina le poate integra în arhitectura garanțiilor și reconstrucției. China, India și statele din Orientul Mijlociu nu participă la regimul sancționator și pot normaliza fluxurile fără cost politic.
În acest cadru, UE rămâne singurul actor major care nu poate tranzacționa sancțiunea energetică fără procedură legislativă completă. Lipsa unui mecanism de inversare rapidă, absența unei clauze de pace și caracterul identitar al decuplării energetice transformă interdicția într-un instrument rigid într-un moment în care sistemul internațional funcționează pe flexibilitate și tranzacție.
Un acord de pace sau un ceasefire durabil în 2026–2027 ar sincroniza piața energetică globală pe un regim post-criză. În acest regim, UE ar fi singurul bloc care internalizează costul normativ al conflictului după închiderea lui. Pentru restul actorilor majori, ridicarea sancțiunilor energetice este beneficiu. Pentru UE, menținerea lor devine dezavantaj competitiv, în special pentru economiile energointensive.
Capcana strategică este clară: UE poate ieși din război cu un cadru normativ robust și un rol geopolitic diminuat. Dacă legislația energetică rămâne blocată după închiderea conflictului, Europa nu devine independentă, ci marginalizată – nu prin constrângere externă, ci prin constrângere autoimpusă. Într-o ordine tranzacțională, rigiditatea nu produce autonomie. Produce irelevanță.
Pacea nu se va semna în Regulamentul UE și nici nu va ține cont de el. Se va negocia într-o cameră unde sancțiunile nu sunt principii, ci instrumente. Și acolo nimeni nu va întreba ce paragraf sau ce anexă produce virtute, ci ce variabilă produce rezultat.
Statele Unite vor intra cu garanții, pachete și ridicări. Rusia va intra cu statut și cu pretenția de a nu rămâne sub sancțiuni după încetarea focului. Ucraina va intra cu reconstruire și cu securitate. Restul lumii va intra cu energia pe care o consumă, nu cu discursul pe care îl aplaudă.
Europa riscă să fie singurul actor care intră cu o lege care interzice gazul rusesc
Problema reală este structurală şi nu constă în faptul că UE sancționează, ci că sancționează într-un format care nu poate fi negociat, ridicat rapid, împărțit sau tranzacționat. Nu pentru că nu vrea, ci pentru că nu știe cum să facă asta într-o lume care nu mai funcționează normativ.
Întrebarea care în 2024 părea cinică, iar în 2026 pare logică, este următoarea: ce face UE dacă pacea vine înaintea ridicărilor? Menține conflictul în legislație până când își termină procedura? Îi spune Washingtonului să aștepte să treacă raportorii și trilogul? Le explică indienilor și chinezilor că ordinea tranzacțională e interesantă, dar la Bruxelles are calendar?
Pacea e tranzacție. UE a decis că războiul e regulament. Cele două nu se întâlnesc nici în timp, nici în structură, nici în limbaj.
Dacă acordul se semnează în 2026 sau 2027, energiile se reașază în logica pieței și abia atunci începe adevăratul test. Cine are gaz, cine are petrol, cine are nuclear, cine poate ridica sancțiuni, cine poate închide pachete, cine poate cumpăra, cine poate produce. În tot acest timp, UE poate fi singurul bloc care își ține sancțiunea nu pentru că încă mai există războiul, ci pentru că încă nu a trecut amendamentul.
Europa a crezut că sancțiunea era modul de a participa la război. S-ar putea să descopere că ridicarea sancțiunii era modul de a participa la pace.
Dacă ordinea de după Davos este tranzacțională, cine nu are ce tranzacționa iese din încăpere. Nu pentru că îl dă cineva afară. Ci pentru că nu are cu ce sta la masă.
La Știri Oneste, nu îndulcim criza și nu învelim realitatea în vorbe neutre
2 răspunsuri