Generalul Alexus G. Grynkewich, noul Supreme Allied Commander Europe (SACEUR), a sosit astăzi la București într-un moment în care arhitectura transatlantică este supusă celui mai dur test din ultimii treizeci de ani. Criza declanșată de planul Administrației Trump de a achiziționa Groenlanda a scăpat demult din registrul umoristic și din anecdota diplomatică. Astăzi ea se desfășoară simultan în patru planuri: tarife comerciale, instrumente anti-coerciție, legitimitate NATO și disciplină strategică în interiorul alianței.
Criza Groenlandei nu mai este, de câteva zile, un simplu dosar diplomatic între Washington și capitalele europene. S-a transformat într-un test de arhitectură strategică în interiorul NATO, într-un conflict comercial în travesti geopolitic și într-o oglindă în care se vede clar cine se află la masă, cine este consultat și cine doar privește scena din lateral. România se află în a treia categorie.
În momentul în care Statele Unite au trecut de la declarații la coerciție economică împotriva unor aliați NATO — introducând tarife progresive până la „complete purchase” asupra Groenlandei — iar Europa a început să pregătească un pachet de retaliere comercială, alianța transatlantică a intrat pe un teren pentru care nu există manual doctrinar. Nici NATO, nici UE, nici Danemarca nu aveau pregătită o procedură pentru scenariul în care un hegemon încearcă să cumpere o parte din teritoriul unui aliat folosind tarife, nu trupe.
În paralel, noul SACEUR, generalul Alexus G. Grynkewich, a aterizat în România pentru o vizită discretă, cu escală la Cincu, oprire la Comandamentul Multinațional de la Sibiu și un Cotroceni în care politica externă funcționează fără camere și fără fraze de presă. În timp ce generalul Grynkewich trecea pragul Palatului Cotroceni, comunicarea oficială a ales să trateze vizita SACEUR cu aceeași rutină birocratică precum primirea scrisorilor de acreditare ale ambasadorului Qatar-ului. Nicio declarație, nicio întrebare, doar protocolul tăcerii într-un moment în care, peste ocean, arhitectura NATO se negociază la bucată.
Din punct de vedere fotografic, vizita arată impecabil: drapele, tancuri, interoperabilitate, „angajament pentru flancul sud-estic”. Din punct de vedere strategic, vizita vine într-un moment în care relația bilaterală dintre București și Washington a ajuns la cel mai scăzut nivel din ultimii douăzeci de ani.
Această scădere nu a venit printr-un singur eveniment spectaculos, ci prin acumulare: rapoartele Departamentului de Stat privind justiția și traficul de persoane, anularea alegerilor din 2024 și controversele asociate, blocarea unor candidați apropiați taberei Trump, retragerea programului Visa Waiver fără reacție, declarațiile unor membri ai guvernului la adresa lui Trump și Vance, episodul „telefonului cu Trump” niciodată confirmat oficial, retragerea ambasadorului american imediat după urne și pauza diplomatică prelungită care a urmat. Pentru Washington, semnalul a fost simplu: România nu mai este actor strategic autonom, ci extensie a pozițiilor europene în dosarele sensibile.
În acest context s-a petrecut episodul Miruță. Invitat într-o emisiune TV să răspundă la întrebarea despre ce ar face România dacă Europa ar cere sprijin în dosarul Groenlanda, ministrul Apărării a livrat reflexul erei post-2004: Articolul 5, CSAT, Parlament, „coaliție de voință”. Timp de două decenii, România și-a definit securitatea prin procedură. Doar că în 2026 securitatea nu se joacă în procedură, ci în tranzacție.
Statele Unite nu au amenințat Groenlanda cu invazia, ci Danemarca cu tarife. Europa nu a răspuns prin dislocări masive de forțe, ci prin instrumente normative și pachete comerciale. Iar ceea ce se negociază nu este accesul militar la o insulă, ci prețul unui activ strategic într-o alianță în care securitatea a devenit factură.
În logica actuală, răspunsul ministrului nu a părut la Washington o gafă mediatică. A părut o încercare de a îmbrăca într-o haină instituțională un dosar în care România nu are rol. Reacția americană nu a venit prin comunicate, ci prin gestul care are greutate reală: vizita însărcinatului cu afaceri al SUA la ministrul Apărării. România a negat public orice scenariu privind trupe în Groenlanda, iar Miruță a acuzat presa de titluri „complet neadevărate”. Dar dosarul nu s-a jucat pe burtieră. S-a jucat în nivelul de încredere bilateral.
Câteva zile mai târziu, președintele Nicușor Dan a încercat să repoziționeze Bucureștiul cu un apel la „reluarea dialogului diplomatic” și la „evitarea escaladării între aliați”. În lipsa contextului, sună ca o banalitate de politică externă. În context, arată o realitate care doare: România nu era parte la dialog, ci doar notificată. Iar în politica mare, diferența dintre a fi consultat și a fi informat nu este semantică. Este ierarhică.
Vizita lui Grynkewich vine exact în această cheie. În timp ce tarifele americane au deschis o fisură fără precedent în NATO pe un dosar teritorial, iar Europa pregătește răspunsul comercial, Flancul Estic este supus unui test mult mai puțin spectaculos decât pare: nu dacă poate lupta, ci dacă poate fi previzibil. România nu este actor în tranzacția Groenlanda. România este teren de exercițiu.
Iar în limbajul tranzacțional de la Washington, vizita noului SACEUR nu este o misiune de evaluare a unui aliat, ci un inventar al unui activ. Grynkewich nu a venit să confirme relevanța strategică a Bucureștiului, ci să verifice dacă terenul poate fi folosit în continuare conform noilor scenarii operative sau dacă, la nevoie, capacitatea se mută în altă parte. Flancul Estic nu decide tranzacția Groenlanda, dar rămâne indispensabil în arhitectura NATO. Nu ca actor politic, ci ca platformă operațională.
În astfel de dosare, activele nu negociază. Activele sunt auditate.
Privită de la distanță, criza Groenlandei arată cât de mult s-a schimbat natura alianței. Statele Unite folosesc instrumente economice pentru a ajusta geografie strategică. Europa folosește instrumente normative pentru a-și apăra suveranitatea formală. NATO improvizează la granița dintre doctrine și tranzacții. Iar România încearcă să intre într-o conversație care se poartă în camere în care nu este invitată.
Dacă istoria se va întoarce spre zilele acestea, nu va număra blindatele de la Cincu și nici nu va inventaria frazele diplomatice de la București. Va reține un fapt mai simplu: într-un moment în care hegemonul a încercat să cumpere un teritoriu al unui aliat prin tarife progresive, Europa nu a avut instrumente, NATO nu a avut doctrină, iar România nu a avut canal. Iar într-o astfel de lume, vizitele nu sunt onoruri. Sunt inspecții de patrimoniu.
Foto: Administraţia Prezidenţială
La Știri Oneste, nu îndulcim criza și nu învelim realitatea în vorbe neutre
