În disputa privind Groenlanda se întâlnesc două gramatici ale Occidentului. Europa invocă suveranitatea și dreptul internațional; Washingtonul o traduce în costuri și securitate. Pentru Bruxelles, teritoriile sunt protejate prin norme. Pentru Statele Unite, prin facturi. Rezultatul nu e scandal, ci divergență structurală: aceeași alianță, două limbaje, două pârghii.
Criza izbucnită în jurul Groenlandei a pus în lumină o schimbare profundă în relațiile dintre Statele Unite și Europa. Pentru prima dată după încheierea Războiului Rece, Washingtonul a utilizat coerciția economică nu împotriva unui adversar, ci împotriva unor aliați NATO, cu scopul de a-i disciplina într-un dosar strategic. Declanșatorul: decizia președintelui Donald Trump de a introduce tarife de 10% asupra importurilor din opt state europene începând cu 1 februarie, tarife ce urmează să crească la 25% în luna iunie dacă nu este atins „un acord complet și total privind Groenlanda”.
Țintele nu sunt întâmplătoare: Danemarca, Norvegia, Suedia, Finlanda, Germania, Franța, Regatul Unit și Olanda. Toate au trimis soldați, observatori sau detașamente la un exercițiu militar arctic desfășurat pe teritoriul Groenlandei, în cooperare cu Copenhaga. Numărul militarilor europeni a fost modest. Semnificația lor, însă, nu era. Participarea a semnalat că Europa își revendică prezența într-un teatru strategic pe care Washingtonul îl consideră esențial pentru propria securitate. Răspunsul american a fost tranșant: dacă Europa vrea să fie actor în Arctica, va plăti pentru asta.
Trump a justificat măsura într-un mesaj lung, în care a combinat registrele securității și comerțului. A descris Groenlanda drept „piesă sacră de pământ” pentru securitatea americană, a acuzat Europa că „a fost apărată gratuit timp de 150 de ani” și a introdus competiția strategică cu Rusia și China ca argument suplimentar. În logica Casei Albe, tarifele nu sunt o sancțiune paternalistă, ci instrumentul prin care Statele Unite își forțează aliații să renunțe la ficțiunea că Arctica este un spațiu diplomatic neutru.
Europa a răspuns cu propriul ei limbaj, format în deceniile postbelice: suveranitate, drept internațional, autodeterminare, cooperare și alianță. Ursula von der Leyen a avertizat că tarifele riscă „o spirală descendentă” în relațiile transatlantice și a promis solidaritate deplină pentru Danemarca și Groenlanda. Parisul a condamnat „intimidarea aliaților”, Berlinul a exprimat „îngrijorări serioase”, iar Londra a cerut „clarificări directe”, semnalând că legăturile comerciale post-Brexit pot oferi spațiu de negociere în afara poziției comune a UE. Statele nordice au reafirmat suveranitatea Groenlandei, dar au evitat să rupă punți cu Washingtonul, conștiente că securitatea lor depinde de umbrela americană în fața Rusiei.
Povestea însă nu se joacă doar peste Atlantic, ci și în interiorul Statelor Unite. Congresmeni și senatori americani au aterizat la Copenhaga chiar în mijlocul crizei, pentru a transmite că „cei mai mulți americani nu susțin anexarea Groenlandei” și că relația cu Danemarca nu trebuie sacrificată pentru ambiții teritoriale. În Senat au apărut propuneri de legislație menite să limiteze capacitatea Casei Albe de a folosi tarife împotriva aliaților și să blocheze eventuale acțiuni militare legate de insulă. Dintr-o dată, „Occidentul” nu mai pare un bloc monolitic, ci un spațiu în care regulile sunt disputate chiar între actorii care le-au creat.
În mijlocul acestei coliziuni politice, este ușor de pierdut din vedere întrebarea esențială: de ce contează atât de mult Groenlanda? Răspunsul stă într-o combinație rară de poziție, resurse și infrastructură strategică. Insula deține unele dintre cele mai mari rezerve neexploatate de pământuri rare, esențiale pentru baterii, microprocesoare, turbine și tehnologie verde. Subsolul și platoul continental adăpostesc hidrocarburi și minerale critice, în timp ce topirea gheții deschide rute maritime cu potențialul de a scurta cu 30–40% transportul dintre Atlantic și Pacific.
La acestea se adaugă bazele americane de avertizare timpurie împotriva rachetelor balistice, parte a arhitecturii nucleare a Statelor Unite încă din anii ’50. Pentru Rusia, Groenlanda este flancul nordic al NATO. Pentru China, este poarta către Arctica. Pentru Danemarca, este fundația unui statut geopolitic pe care altfel nu l-ar avea. Pentru Statele Unite, este pivotul din nord într-o lume în care Marea Barents și Strâmtoarea Bering nu mai sunt periferii.
Cu aceste date pe masă, logica americană devine inteligibilă: dacă un activ este strategic și deține valoare pentru secolul XXI, atunci el trebuie fie securizat, fie cumpărat. Observatorii superficiali au tratat episodul ca pe o glumă geopolitică, o excentricitate a stilului Trump. Însă președintele american nu a vorbit niciodată despre obținerea insulei „gratuit”. Din primul moment, scenariul prezentat a fost comercial: achiziție. Iar dacă partea daneză refuză tranzacția, urmează „hard way” – adică ridicarea costului menținerii status quo-ului până când devine mai avantajos să se negocieze decât să se opună. Este, în esență, același mecanism prin care se negociază proprietăți care „nu sunt de vânzare”, dar care se pot vinde dacă prețul reflectă valoarea și riscurile.
Pentru a înțelege cât de puțin exotică este această logică, e suficient să coborâm în istorie. În 1917, Danemarca a vândut Statelor Unite Indiile de Vest Daneze, viitoarele Insule Virgine Americane, pentru 25 de milioane de dolari în aur. Tranzacția nu a fost doar colonială, ci strategică: Washingtonul dorea controlul Caraibelor pentru protejarea Canalului Panama și pentru a împiedica Germania să își proiecteze puterea navală în regiune. În schimb, Statele Unite au recunoscut interesul special al Danemarcei asupra Groenlandei. Atunci, tranzacția a consolidat ordinea occidentală. Astăzi, tentativa inversă o tensionează.
A vorbi despre vânzarea Groenlandei poate părea indecent pentru sensibilitatea europeană contemporană, dar istoria nu este făcută din conveniențe morale, ci din combinații între voința actorilor, valoarea activelor și structura puterii. În această combinație, Statele Unite sunt singurul actor cu instrumente, capital, infrastructură militară și interes strategic pentru a închide un astfel de dosar. Danemarca nu are nici stimulent bugetar, nici capacitate militară, iar Uniunea Europeană nu are pârghii. China și Rusia nu ar cumpăra, dar vor ca tranzacția să eșueze. Groenlanda, în schimb, are o dilemă reală: independența este imposibilă fără capital și garanții de securitate, iar Danemarca nu poate oferi nici una, nici alta la scară secol XXI.
În aceste condiții, întrebarea corectă nu este dacă Statele Unite „vor lua” Groenlanda, ci dacă vor reuși să construiască un preț – financiar, politic și strategic – pentru care Danemarca și Groenlanda preferă certitudinea tranzacției în locul incertitudinii suveranității formale. Nimic din ce vedem acum nu face această perspectivă imposibilă. Face doar ca momentul ei să fie prematur.
Pentru Europa, criza a scos la suprafață cea mai neconfortabilă constatare: alianța transatlantică nu mai este un pact al valorilor, ci o piață a intereselor. Statele Unite pot negocia prin tarife, iar Europa nu are instrumente simetrice de răspuns. Uniunea poate formula proteste, rezoluții și principii, dar nu poate contracara coerciția economică a celei mai mari economii și singurei puteri militare occidentale relevante la scară globală. America a tranzacționalizat alianța. Europa încă îi vorbește în limbajul solidarității.
Ce rămâne în urmă după praf nu este scandalul zilei, ci realitatea unei ordini occidentale care intră într-o fază nouă. Dacă în secolul XX Statele Unite au extins umbrela de securitate fără să ceară plata adevărată a facturii, în secolul XXI încep să o ceară – nu doar de la adversari, ci și de la aliați. Tarifele, în cazul de față, nu sunt finalul, ci începutul. Iar cine privește această criză doar prin lentila indignării morale ratează lecția geopolitică mai profundă.
Când istoria va reveni asupra episodului Groenlanda, contează mai puțin cine a spus primul „nu”.
Contează cine va ști să prețuiască „da”-ul. Iar dacă a existat o concluzie pe care episodul a lăsat-o în urmă cu o claritate incomodă, aceea este că teritoriile nu încetează să fie negociabile doar pentru că actorii pretind că nu sunt de vânzare. Încetează să fie negociabile atunci când valoarea lor strategică dispare. Iar valoarea Groenlandei abia începe.
La Știri Oneste, nu îndulcim criza și nu învelim realitatea în vorbe neutre
4 răspunsuri