Criza generată de Groenlanda s-a transformat, în câteva zile, într-un test de stres pentru arhitectura occidentală. După ce Statele Unite au introdus tarife asupra unor membri NATO pentru a forța o negociere privind insula, Uniunea Europeană a răspuns cu declarațiuni comune și cu instrumentul anti-coerciție. Washingtonul a contraatacat prin Trezorerie, iar președintele Donald Trump a mutat disputa în registrul securității, invocând NATO pentru a justifica achiziția teritorială. Rezultatul expune un gol de doctrină: alianța nu are manual pentru astfel de crize, iar Europa nu dispune de pârghii simetrice de răspuns.
Ianuarie 2026 a produs o secvență geopolitică fără precedent: Statele Unite încearcă să achiziționeze teritorial Groenlanda, o bucată din Regatul Danemarcei, iar Europa, în pofida instituțiilor sale sofisticate, descoperă că nu are instrument simetric de răspuns. Criza Groenlandei nu este doar un episod bizar din universul stilistic al lui Donald Trump, ci un test de stres pentru întreaga arhitectură occidentală. Și, poate mai important, o radiografie a felului în care s-au inversat raporturile de putere între norme și coerciție în lumea post-Război Rece.
Disputa a început în registru comercial. După ce Danemarca și câteva state europene au desfășurat detașamente simbolice în Groenlanda, în cadrul unui exercițiu arctic coordonat de Copenhaga, Trump a anunțat tarife de 10%, crescând la 25% în vară, asupra importurilor din opt state europene: Danemarca, Norvegia, Suedia, Finlanda, Germania, Franța, Regatul Unit și Olanda. Justificarea oficială a Casei Albe a combinat competiția strategică cu Rusia și China, valoarea militară a Groenlandei și costul „apărării gratuite” pe care Washingtonul susține că a oferit-o Europei timp de un secol și jumătate. În logica Washingtonului, dacă Europa vrea să fie actor în Arctica, trebuie să plătească pentru acest statut. Dacă nu vrea, atunci trebuie să nu fie.
Europa a răspuns în stilul pe care l-a rafinat în ultimele decenii: prin instituții, limbaj normativ și coordonare diplomatică. O declarație comună a etichetat tarifele drept „coerciție asupra unui aliat” și a reafirmat suveranitatea Groenlandei în raport cu dreptul internațional. Parisul a vorbit despre „intimidare”, Berlinul despre „îngrijorări serioase”, iar statele nordice au reiterat statutul Groenlandei ca parte a Regatului Danemarcei. Este un reflex postbelic familiar: crizele occidentale se gestionează prin consultare, solidaritate și lanțuri instituționale.
Dar această primă rundă a scos la suprafață o problemă veche: instituțiile europene sunt excelente în formularea de poziții comune, însă sunt fragile atunci când pozițiile trebuie transformate în pârghii. În fața unei coerciții economice directe din partea celei mai mari economii a lumii, Uniunea Europeană nu dispune de un instrument simetric. SUA pot penaliza economic aliați; UE poate emite proteste, rezoluții și declarații. Diferența dintre ele nu este una morală, ci materială.
Conștientă de această asimetrie, Europa a scos la lumină un instrument creat pentru alte confruntări: Anti-Coercion Instrument, mecanismul conceput pentru a contracara presiuni economice din partea Chinei sau a altor puteri extra-occidentale. Activarea acestui instrument – încă informală în momentul redactării textului – nu a fost un gest teatral, ci o încercare serioasă de a ridica costul acțiunii americane. Numai că instrumentul are o problemă structurală: el funcționează în situațiile în care UE are autonomie de piață și capacitate de represalii economice, dar nu funcționează în situațiile în care actorul coercitiv este hegemonul militar al Europei. Anti-coerciția este credibilă împotriva Chinei. Este, în cel mai bun caz, parțial credibilă împotriva Statelor Unite.
În acest vid strategic a intrat Scott Bessent, secretar al Trezoreriei, cu o declarație care a surprins nu prin șocul limbajului, ci prin precizia lui: „Europeans project weakness. The U.S. projects strength.” Era un răspuns direct la instrumentele europene, nu la retorica lui Trump. În șapte cuvinte, Bessent a tradus conflictul din morală în putere, din instituții în pârghii, din protest în costuri. Europa nu contestă Groenlanda în termenii americani, iar America nu negociază criza în termenii europeni. Nu există teren comun.
Dacă episodul s-ar fi oprit aici, ar fi fost doar o confruntare economică neobișnuită în interiorul NATO. Dar a urmat mutarea care schimbă întregul dosar. Într-un mesaj public, Trump a justificat achiziția Groenlandei prin NATO. Când un președinte american invocă alianța de securitate pentru a legitima o pretenţie teritorială, cadrul disputei se deplasează imediat din spațiul comerțului în spațiul strategiei. Aici, Europa are o problemă mai gravă decât lipsa simetriei economice: nu există manual, procedură, articol sau doctrină NATO pentru cazul în care un membru al alianței încearcă să achiziționeze activ un teritoriu al altui membru al alianței.
În tratatul nord-atlantic nu există echivalentul unui „articol 5 invers”, prin care un stat să poată invoca alianța pentru a-l împiedica pe altul să-l cumpere, să-l rupă sau să-l submineze. NATO a fost construită pentru agresiuni externe, nu pentru tranzacții intrafamiliale. Niciun arhitect al ordinii occidentale nu a imaginat că o pretenție teritorială va veni vreodată din interiorul alianței, motiv pentru care nici nu a proiectat vreun instrument de răspuns. Rezultatul este o criză de design: alianța nu a fost construită pentru o lume în care teritoriile se negociază, iar suveranitatea nu mai este un bun absolut, ci un bun evaluabil.
Ironia realității este că europenii au simțit acest gol înainte să-l recunoască explicit. Summitul UE convocat în regim de urgență a evaluat trei paliere de reacție: poziția comună, instrumentul anti-coerciție și eventualele represalii tarifare. Niciunul dintre ele nu se referă la esența crizei: ce face Europa dacă Statele Unite încearcă, pașnic sau coercitiv, să își extindă controlul asupra unui teritoriu din interiorul NATO prin mijloace non-militare? Aceasta nu este o întrebare teoretică, ci una de design instituțional. Iar răspunsul, deocamdată, este că Europa nu are răspuns.
Din acest motiv, episodul Groenlanda nu este doar despre Groenlanda. Este despre mutația ordinii occidentale dintr-o lume a valorilor împărtășite într-o lume a intereselor negociate. Dacă în secolul XX alianțele se mențineau prin solidaritate, în secolul XXI ele se mențin prin costuri. Washingtonul a tranzacționalizat securitatea. Europa nu a tranzacționalizat geopolitica. Acest decalaj nu este retoric, ci structural.
Pentru Europa, criza obligă la învățarea unei lecții neplăcute: a avea instrumente instituționale nu echivalează cu a avea pârghii. Summitul, consultațiile și declarația comună sunt semne ale maturității normative, nu ale maturității strategice. De aceea, deși niciun politician european nu va admite explicit, războiul din jurul Groenlandei nu este despre a bloca tarifele, ci despre a găsi un instrument de apărare a suveranității într-o alianță în care cel mai puternic actor nu mai oferă securitatea gratuită, ci o facturează.
Pentru Statele Unite, episodul este o demonstrație de prioritate strategică. America a identificat un activ cu valoare pentru secolul XXI – resurse critice, poziție militară, rute arctice – și a decis că interesele sale justifică un cost diplomatic ridicat. În logica Washingtonului, dacă Europa nu poate securiza Arctic-ul, atunci securitatea Arctic-ului va fi americană. Iar dacă Europa nu poate plăti pentru securitate, atunci va plăti indirect prin tarife.
Pentru Groenlanda, dilema este existențială. Insula nu poate atinge independența fără capital și securitate, iar Danemarca nu poate furniza nici una, nici alta în volume compatibile cu secolul XXI. Pentru China și Rusia, episodul este convenabil: orice tensiune transatlantică diluează coeziunea occidentală. Pentru Uniunea Europeană, el este dureros: ordinea creată după 1945 se bazează pe ideea că valorile pot substitui puterea. În Arctica, ele nu pot.
Când istoria va reveni asupra episodului Groenlandei, nu va conta câte proteste au fost formulate, câte consultări au avut loc și câte declarații comune au fost emise. Va conta modul în care Occidentul a gestionat prima încercare de achiziție teritorială intră-NATO din epoca modernă. Iar întrebarea care va rămâne în manuale nu va fi dacă Trump a reușit sau nu să cumpere Groenlanda, ci de ce Europa a intrat într-o criză strategică fără să aibă niciun instrument pentru a o gestiona.
Groenlanda nu este un scandal. Este debutul unei lumi în care alianțele nu mai sunt ligi ale valorilor, ci arene ale negocierii.
Iar pentru Europa, negocierile abia încep.
La Știri Oneste, nu îndulcim criza și nu învelim realitatea în vorbe neutre
Un răspuns