Există momente în istorie în care ordinea nu se prăbușește, ci se mută. Când lumea nu intră în haos, ci în repoziționare. În iarna lui 2026, ordinea nu se mai ține la Bruxelles, nici la Berlin, nici la Paris. Se ține între Washington, Arctic și Orient. Iar Europa, pentru prima dată după 1945, nu e la masă. Nu pentru că a fost exclusă, ci pentru că nu are nimic de oferit.
Mutarea nu se vede în discursuri, ci în geografie. Într-o lume în care rutele arctice devin navigabile, rare earth-urile devin noul petrol, iar hidrocarburile redevin pârghie geopolitică, NATO, Consiliul European și G7 par instituții care discută un secol care nu mai există. O rută arctică stabilă scurtează drumul China–Europa cu 10–15 zile față de Suez și elimină punctele de strangulare maritime controlate de SUA. Bruxelles ar dori ca ordinea să rămână o discuție despre reglementări, valori și consultări. Washingtonul lucrează deja cu harta și cu termodinamica puterii.
Groenlanda este exemplul perfect. Europei i se pare un capriciu, Americii i se pare o investiție și Chinei i se pare un obstacol. O insulă pe care Danemarca o consideră teritoriu cultural, iar Pentagonul o consideră platformă de securitate. În timp ce europenii încă explică „legalitatea tratatelor”, americanii întreabă cine poate controla platforma polară și lanțul mineral până în 2050. E diferența dintre o cultură politică care crede că lumea se conduce cu normative și o cultură strategică care știe că lumea se conduce cu material. Rare earth-urile nu se extrag cu rezoluții ale Parlamentului European, ci cu capitale și armate. Danemarca, oricât de civilizată și nordică ar fi, nu are nici una, nici alta.
În ianuarie 2026, Trump a pus punctul pe i la Casa Albă: orice altceva decât control american asupra Groenlandei e „inacceptabil”, iar dacă nu merge diplomatic, va merge altfel. Întâlnirea cu Vance și Rubio și miniștrii danezi și groenlandezi s-a încheiat cu un „grup de lucru” care sună frumos, dar ascunde presiunea reală – Danemarca vorbește de „dezacord fundamental”, Groenlanda de unitate cu Copenhaga, Trump leagă totul de securitate națională, minerale rare (Tanbreez deja în discuții cu finanțare americană) și contracararea Chinei și Rusiei în Arctic.
Europa reacționează în stilul caracteristic: trimite un contingent care frizează ridicolul în exercițiul „Operation Arctic Endurance”. Cifrele vorbesc de la sine despre neputința simbolică a Bruxelles-ului: 15 francezi, 13 germani, doi norvegieni și câte un ofițer rătăcit din Marea Britanie și Olanda. În total, o mână de oameni care ar încăpea într-un singur microbuz au misiunea imposibilă de a „proiecta prezența NATO” în fața unui Washington care nu mai discută despre valori, ci despre controlul fizic al resurselor. Este diferența tragicomică dintre o Europă care crede că lumea se conduce cu gesturi de curtoazie și o Americă a lui Trump care știe că viitorul aparține celui care ocupă terenul și securizează lanțul de aprovizionare.
A doua piesă este Iranul. Dacă Groenlanda e platforma nordului, Iranul e robinetul sudului. Americanii n-au avut niciodată nevoie să democratizeze Iranul. Au avut nevoie să controleze fluxul de hidrocarburi din Orient spre Asia. Asta e diferența dintre propaganda de două decenii și interesul real. Arabia Saudită a înțeles acest lucru în 2023 când a închis dosarul Khashoggi și a deschis dosarul normalizării cu Israel. Israelul l-a înțeles în momentul în care a realizat că nu poate securiza nordul fără acord cu sudul.
Iar China l-a înțeles atunci când a început să cumpere o jumătate de Golful Persic. China importă peste 70% din energia sa prin rute maritime care trec prin două strâmtori vulnerabile: Hormuz și Malacca. Închiderea sau controlul politic al acestor rute lovește direct infrastructura industrială a Beijingului și ritmul său economic.
De aici și tensiunea din ultimele săptămâni: Iran închide spațiu aerian, Israel ridică aviație, americanii își mută oamenii din Ain al-Asad în miez de noapte. Nu sunt simptome defensive, ci pregătiri pentru redistribuire.
Evenimentele din 14-15 ianuarie vorbesc de la sine: Iranul închide spațiul aerian câteva ore (NOTAM emis, zboruri rerutate, cer gol deasupra Teheranului), SUA retrage discret personal din baze cheie – Ain al-Asad în Irak, Al Udeid în Qatar, alte site-uri regionale – ca „precauție” în fața tensiunilor crescânde. Trump amenință cu „acțiune definitivă” fără război lung, iar regimul de la Teheran simte fisurile interne (proteste reprimate cu mii de morți, execuții amânate sub presiuni americane). Nu e haos, e calcul: slăbește prin sancțiuni și amenințări, blochează fluxurile de hidrocarburi spre Asia, așteaptă cedarea – fie că regimul cade, fie că negociază accesul la petrol și influență religioasă.
Modelul Irak nu se repetă; modelul 2026 e mai rece: slăbește, blochează, negociază și repoziționează. Dacă Orientul reintră sub tutelă Washington, Arabia Saudită devine pilon stabil, Israel capătă flanc securizat, iar China primește o gaură majoră în lanțul de aprovizionare.
Americanii nu sunt interesați de un război lung, nici de o ocupație. Modelul Irak nu se repetă. Modelul 2026 este altul: slăbește, blochează, negociază și repoziționează. Dacă regimul iranian cade, sau doar cedează hidrocarburile și canalul religios, Orientul intră sub tutela Washingtonului pentru prima dată după Revoluția din ‘79. Arabia Saudită capătă statut de pilon, Israel capătă flanc, iar China capătă o problemă de aprovizionare.
Ucraina închide trilogia. Americanii n-au mai văzut demult în Ucraina un proiect moral, ci un cost strategic. Nici măcar un cost mare — doar unul repetitiv. Ucraina nu trebuie câștigată militar, ci închisă politic. Închisă înseamnă negociată, iar negociată înseamnă transformată din cauză în frontieră. Rusia își securizează Crimeea și culoarul spre Marea Azov, americanii își securizează flancul baltic și coridorul polonez, iar Europa — evident — plătește reconstrucția. Asta e partea cea mai amară: europenii au rămas singurii care cred că ordinea se menține cu discursuri, în timp ce restul lumii înțelege că ordinea se cumpără, se negociază și se impune.
Pe 15 ianuarie 2026, Trump a spus-o clar în interviul cu Reuters: Zelenski, nu Putin, blochează pacea. „Cred că el [Putin] e gata de deal, cred că Ucraina e mai puțin gata.” Kremlinul a confirmat imediat, cu satisfacție. Negocierile avansează pe concesii teritoriale reale – Donbas, zone neutre, coridoare economice libere –, garanții post-război fără extindere NATO spre est pentru Ucraina, Europa să plătească securitatea și reconstrucția. Zelenski refuză oficial orice cedare teritorială invocând constituția, dar presiunea e masivă și crescândă.
Asta închide trilogia: Ucraina nu mai e proiect moral pentru Washington, devine frontieră negociată și stabilizată – Rusia securizează Crimeea și accesul la Azov, americanii flancul baltic și coridorul polonez, iar europenii rămân cu nota de plată și iluzia că discursurile pot opri realitatea.
Când privești cele trei dosare împreună — Groenlanda, Iran, Ucraina — dispare impresia de haos și apare logica.
America nu mai vrea alianțe grele, costisitoare și lente. Nu vrea NATO în varianta în care trebuie să ceară votul Germaniei pentru a lovi Iranul sau acordul Belgiei pentru a securiza Arctic. America vrea pârghii, platforme și frontiere stabile. În secolul XXI hegemonia nu se exercită prin tratate, ci prin capacitatea de a opri sau permite fluxuri: fluxuri energetice, fluxuri minerale, fluxuri maritime, fluxuri financiare.
Europa nu are niciunul dintre aceste fluxuri. N-are hidrocarburi, n-are Arctic, n-are porturi strategice, n-are minerale critice, n-are arme nucleare autonome și n-are industrie de armament suficientă. Are PIB. PIB-ul e util într-o lume pașnică. Într-o lume în repoziționare, PIB-ul e doar piață.
Și aici vine probabil cel mai dur adevăr pe care Europa îl înghite în 2026: nu NATO a devenit problema, ci faptul că NATO nu mai poate administra lumea. Alianțele sunt lente, consultative și dependente de unanimitate. America nu își poate permite unanimitate într-o lume în care China își cumpără drumul către hegemonia industrială, iar Rusia își securizează drumul spre rolul de furnizor strategic. Washingtonul s-a săturat să mențină ordinea globală pentru europeni. Bruxellesul s-a obișnuit să trăiască în ordinea globală plătită de americani. Această simbioză s-a rupt. Nu prin scandal, ci prin geografie.
Europa reacționează așa cum știe: rezoluții PE pe Arctic pentru mai multă securitate și cooperare NATO, creșteri promise de bugete apărare spre 3.5% până în 2035, PESCO și fonduri ReArm mobilizate cu sute de miliarde pe hârtie. Dar totul rămâne consensual, lent, dependent de unanimitate și, în final, de voința americană – exact ce face alianțele grele și ineficiente într-o lume care se mișcă rapid.
România ar fi putut ocupa o poziție concretă și imbatabilă: un hub logistic NATO la Mihail Kogălniceanu care să rivalizeze cu Polonia, o prezență de 10.000 de soldați permanenți și rolul de pivot absolut pentru reconstrucția și securizarea Ucrainei. Deveselu rămâne, fizic, o ancoră balistică, dar ancora politică se desprinde.
În timp ce geografia ne-ar fi permis să devenim pârghia reală prin care Washingtonul proiectează putere în Est — mult peste neputința discursivă a Franței sau Germaniei — realitatea din teren arată altfel. SUA a început deja reducerea trupelor rotaționale, un semnal clar că Washingtonul nu mai vede la București un partener de tranzacție, ci doar o altă capitală europeană rătăcită în hățișul birocratic de la Bruxelles. Am avut hardware-ul de mare putere, dar am ales să-i instalăm un software de subordonare ideologică care ne lasă, din nou, în afara cărților care contează..
România intră în această poveste nu prin elitele sale – care, iată, în ianuarie 2026, încă visează la solidaritate europeană în Groenlanda –, ci prin poziția sa geografică. Ministrul Apărării, Radu Miruță, a vorbit serios, ipotetic dar public, despre scenarii în care România ar putea trimite trupe acolo: fie prin Articolul 5 NATO, fie printr-o „coaliție de voință” voluntară, cu decizie în CSAT și vot în Parlament. A comparat cu Ucraina – „nu trimiți cizma soldatului român” –, dar a lăsat ușa deschisă la discuții.
Rezultatul? Comentarii virale că trimitem soldați să apărăm Groenlanda de Trump, moțiune în Senat împotriva lui, și râsete internaționale. În timp ce Trump reduce trupele rotaționale la Mihail Kogălniceanu (700-1.000 de oameni pleacă fără înlocuitori), întărește Polonia și vede România ca pe un aliat care prioritizează Bruxelles-ul peste interese reale. Deveselu rămâne ancoră balistică, dar prezența strategică scade – un semnal clar: Washingtonul nu mai răsplătește loialitatea față de valori europene, ci față de interese americane pure.
România are teritoriu, dar elitele nu pricep că în 2026 nu mai contează ce zici la Bruxelles sau ce scenarii ipotetice discuți la CSAT; contează ce faci pentru Trump. Fără trezire, rămâi doar piață, nu pârghie – și riști să pierzi și ce ai.
Concluzia este simplă, dar necruțătoare: ordinea occidentală nu moare, ci se mută. Nu se mută la Bruxelles, se mută în Arctic, Orient și Ucraina. Nu se mută în alianțe, se mută în pârghii. Iar România nu e excepția, e simptomul. Europa nu pierde influența, pierde statutul. Nu mai poate dicta ordinea, doar o consumă. Instituțiile rămân, pârghiile dispar. România, pentru prima dată în multe decenii, ar fi putut avea un rol. Nu l-a ratat geografia. L-au ratat oamenii. Elitele n-au ştiut să îl citească. Sau au ales să nu ştie.
La Știri Oneste, nu îndulcim criza și nu învelim realitatea în vorbe neutre
Un răspuns