În dimineața zilei de 20 ianuarie 2026, Donald Trump a intervenit public pe tema negocierilor dintre Marea Britanie și Mauritius privind transferul arhipelagului Chagos, care include baza militară americană de pe Diego Garcia. Într-o postare pe platforma Truth Social, Trump a prezentat procesul drept „un pas strategic major” și l-a conectat exploziv cu proiectul propriei administrații de achiziție a Groenlandei, susținând că „Statele Unite nu își pot permite să piardă în Indo-Pacific ceea ce pot securiza în Atlanticul de Nord”. Mesajul a stârnit imediat reacții la Londra, Port Louis și Copenhaga, dar și în mediile diplomatice europene, unde asocierea Diego Garcia – Groenlanda a fost calificată drept „provocatoare” și „netradițională”.
În primele zile ale războiului din Golf, în ianuarie 1991, bombardierele americane B-52 au decolat din Diego Garcia spre Bagdad, traversând fără oprire Oceanul Indian și Peninsula Arabică pentru a lovi infrastructura militară a Irakului. În imaginile rare care au supraviețuit, insula nu apare nici ca peisaj exotic, nici ca avanpost colonial, ci ca un nod al unei rețele globale: combustibil, muniții, planificare de misiuni, integrare naval-aeriană și legături cu sateliții de recunoaștere. Din Diego Garcia nu se proiecta doar forță, ci distanță. Pentru generalii americani, aceasta era esența unei insule strategice: un punct mic pe hartă care făcea posibil controlul unei geografii mult mai mari.
După trei decenii, același punct reapare în politica globală, dar în alt registru. În ianuarie 2026, președintele american Donald Trump a comentat public negocierile prin care Marea Britanie intenționează să cedeze controlul administrativ al arhipelagului Chagos, care include Diego Garcia, către Mauritius. Într-un gest aparent paradoxal, Trump a legat acest proces de propriul proiect de achiziție a Groenlandei. Pentru mulți observatori europeni, asocierea a părut absurdă: o insulă tropicală din Oceanul Indian juxtapusă unei masive insule arctice. Pentru cei care operează cu harta strategică, logica este clară. Dacă Regatul Unit renunță la un nod din Indo-Pacific, Statele Unite vor unul în Atlanticul de Nord. Nu este sentiment, ci simetrie.
Insulele ca infrastructură strategică
Pentru o cultură politică europeană formată în paradigma tratatelor, a instituțiilor și a dreptului internațional, insulele au rămas mult timp fie relicve coloniale, fie probleme umanitare reziduale. În logica strategică a puterilor maritime, insulele sunt infrastructură. Ele permit trei funcții operaționale pe care oceanele nu le oferă:
- staționare și aprovizionare pentru forțe navale și aeriene,
- extinderea razei de acțiune,
- control asupra coridoarelor maritime și aeriene.
În istoria modernă, insulele au fost tratate nu ca teritorii, ci ca infrastructuri. Marea Britanie a ridicat în secolul XIX un sistem insular global — Malta, Gibraltar, Aden, Singapore — care funcționa ca o rețea de stații de alimentare, protecție și proiecție. Malta controla Mediterana centrală, Gibraltar închidea intrarea atlantică, Aden asigura flancul Mării Roșii, iar Singapore era poarta către strâmtorile din Asia de Sud-Est. Statele Unite au preluat aceeași doctrină în secolul XX, transformând insulele în infrastructură militară: Guam, Okinawa, Puerto Rico, Diego Garcia și, în forma sa modernă, Groenlanda.
În literatura strategică americană, această abordare poartă numele de basing rights și reprezintă mecanismul prin care o putere navală își poate proiecta forța la distanțe imposibil de atins fără suport insular. În lipsa insulelor, marina devine logistic vulnerabilă, iar forțele aeriene nu pot opera eficient decât din portavioane. Insula este, în acest sens, portavionul geografic.
În secolul XXI, China construiește o versiune proprie, bazată pe porturi comerciale și cabluri submarine, în Sri Lanka, Pakistan, Tanzania și Pacific.
Ce unește toate aceste sisteme nu este geografia, ci funcția: insulele sunt noduri care permit statelor să opereze în regiuni unde altfel ar fi dependente de permisiunea altora. Nu sunt avanposturi simbolice, ci infrastructuri de continuitate. Fără insule, oceanele sunt prea mari pentru logistică și prea costisitoare pentru descurajare. Cu insule, devin spații operabile.
Diego Garcia: genealogia unui nod de putere
Arhipelagul Chagos a fost preluat de Regatul Unit în 1814, în cadrul echilibrului post-napoleonian. În 1965, în perspectiva retragerii din Africa de Est, Londra a separat administrativ insula de Mauritius, încălcând viitorul proces de decolonizare. Un an mai târziu, în 1966, Regatul Unit a semnat cu Washington un acord discret prin care pune la dispoziția Statelor Unite insula Diego Garcia pentru o perioadă de 50 de ani, cu posibilitate de prelungire. Decizia a fost urmată, între 1968 și 1973, de evacuarea forțată a populației native din arhipelag, un episod puțin cunoscut, dar central în disputa juridică ulterioară.
Din punct de vedere militar, rolul insulei s-a consolidat în patru momente:
– Războiul din Vietnam, când Diego Garcia a fost folosită pentru recunoaștere și logistică;
– Războiul din Golf (1991), care a demonstrat că bombardierele strategice pot opera global fără escală pe continentul eurasiatic;
– Războaiele din Afganistan și Irak, când insula a devenit nod de suport pentru operațiuni simultane;
– arcul anti-Iran, în care Diego Garcia funcționează ca platformă pentru disuasiune în golful Persic.
În limbaj militar, insula este clasificată drept ISR node (Intelligence, Surveillance, Reconnaissance) și long-range strike hub, două funcții imposibil de replicat de statele europene în proximitatea sa.
De la colonial la postcolonial: intervenția dreptului internațional
Pentru Mauritius, disputa este una de decolonizare. În 2019, Curtea Internațională de Justiție a emis un aviz consultativ prin care a afirmat că separarea arhipelagului Chagos de Mauritius înainte de independență a fost ilegală, solicitând Regatului Unit să finalizeze procesul de decolonizare „fără întârziere”. Adunarea Generală a ONU a adoptat ulterior o rezoluție similară. Londra a respins atât avizul, cât şi rezoluţia, considerându-le neangajante.
Tensiunea dintre dreptul internațional și logica strategică a rămas latentă până în 2023, când Marea Britanie a inițiat negocieri cu Mauritius privind transferul suveranității, cu condiția ca Statele Unite să își mențină drepturile militare asupra Diego Garcia. Acordul final a fost semnat în 22 mai 2025. Pentru prima dată, Marea Britanie recunoaște explicit că titlul colonial nu mai poate fi apărat politic şi nu mai pot ține cu forța ceea ce nu mai pot justifica moral, așa că fac un troc de suveranitate pe sub masă, calificat de Trump drept „un act de mare prostie” pe care l-a legat de nevoia urgentă de a securiza Groenlanda.
În limbaj tehnic, Marea Britanie a ales să plătească costul reputațional pentru a salva costul strategic. Mauritius obține suveranitatea, Londra scapă de disputa ONU, Washington își păstrează baza. Toată lumea „câștigă” pe hârtie, dar singurul actor care rămâne efectiv relevant este cel care controlează pista. Diego Garcia este despre decolonizare, Groenlanda este despre hegemonie. Trump le pune în același pachet pentru că la Washington contează controlul pistei, nu drapelul.
Aici apare natura paradoxală a procesului: juridic, dosarul este o chestiune de decolonizare; strategic, este o negociere între trei puteri — Marea Britanie, Statele Unite și Mauritius — cu China și India în fundal. Pentru India, Mauritius este parte a Indian Ocean identity, iar pentru China reprezintă o verigă potențială în propriul lanț de porturi din Oceanul Indian, acolo unde Beijing operează deja infrastructură în Sri Lanka, Pakistan și Africa de Est.
În spatele limbajului diplomatic se ascunde de fapt o dilemă practică: dacă Londra renunță, cine intră în ecuație? Mauritius dorește insula din motive istorice și simbolice. India observă dosarul din prisma propriei identități indo-oceanice. China îl urmărește ca oportunitate pentru infrastructura sa maritimă. Statele Unite îl monitorizează pentru păstrarea continuității operaționale. Europa nu operează în regiune, deci nu este actor.
Pentru insulă, rezultatul cel mai probabil este transfer de titlu fără transfer de funcție: Diego Garcia devine mauritiană în plan juridic și rămâne americană în plan strategic. Această separare dintre proprietate și utilizare este definitorie pentru ordinea post-colonială.
O întrebare pertinentă – de ce acum?
Factorii sunt cumulativi, pornind de la transferul suveranității de la o putere colonială către un stat insular independent, menținerea unei baze militare americane într-un spațiu postcolonial – pivotul american spre Indo-Pacific – şi terminând cu absenţa aproape totală a Europei din Oceanul Indian. Toate acestea în condiţiile existenţei presiunii Indiei pentru delimitarea sferei de influență şi interesului Chinei în infrastructură portuară și cabluri submarine.
Decizia Regatului Unit de a negocia transferul este o recunoaștere tăcută a faptului că nu mai poate opera global o rețea insulară precum cea din secolul XIX. În acest sens, Londra se află într-o poziție care merită înțeleasă fără sentimentalism: renunță la suveranitate, dar își conservă alianța strategică cu Statele Unite.
Groenlanda: un alt pol, aceeași logică
Dacă Oceanul Indian este spațiul competiției sino-indiene, Arctica este spațiul competiției americano-europene. Topirea gheții rescrie rutele maritime Nord-Est și Nord-Vest, mută nodurile logistice și transformă Groenlanda într-o piesă de infrastructură strategică: radar, rachete, resurse minerale, acces la Polul Nord și control asupra Atlanticului de Nord.
În acest context se produce intervenția lui Donald Trump, care conectează Diego Garcia cu Groenlanda. Pentru mulți europeni, Groenlanda a intrat în atenția geopolitică în 2019, când Trump a anunțat public intenția de a o cumpăra. Episodul a fost ridiculizat atunci ca excentricie politică. În 2026 nu mai este un episod comic, ci o piesă într-o arhitectură coerentă. Groenlanda are patru funcții strategice:
- acoperire militară asupra Atlanticului de Nord și rutei aeriene dintre America de Nord și Europa;
- vector arctic pentru rutele maritime Nord-Est și Nord-Vest, accelerate de topirea gheții;
- resurse geologice (rare earths, nichel, cobalt, grafit), monopolizate parțial de China;
- nod în infrastructura de rachete și radar pentru apărarea antirachetă.
Danemarca deține suveranitatea formală asupra Groenlandei, dar nu dispune de o armată capabilă să apere un teritoriu de dimensiunea Groenlandei. Statele Unite dețin deja o bază militară (Thule) și sunt singurul actor capabil să apere insula în scenariu militar credibil. Uniunea Europeană nu are Arctic Command, nu are flotă capabilă în condiții polare și nu are logistică navală pentru operare în ape arctice. Diferența nu este politică, ci practică.
Întrebarea americană nu este dacă Groenlanda poate fi apărată, ci cine poate s-o apere efectiv. Întrebarea europeană este inversă: cine stabilește regulile, dacă cel care asigură securitatea nu este cel care deține suveranitatea?
Insulele ca economie geopolitică
Diego Garcia și Groenlanda par două lumi fără legătură. În realitate fac parte din aceeași transformare: tranziția de la ordinea tratatelor la ordinea infrastructurii. Războiul naval modern nu se construiește doar pe doctrine și capacități, ci pe lanțuri fizice: depozitare, combustibil, comunicații, cabluri submarine, porturi, aerodromuri și sateliți. Cine operează nodurile operează rețeaua.
Ceea ce deosebește Statele Unite de Europa nu este doar dimensiunea armatei, ci existența unei rețele insulare operaționale. Pentru China, același proces se observă în infrastructura portuară din Sri Lanka, Pakistan, Djibouti și în negocierile din Pacific cu Kiribati și Insulele Solomon. Pentru India, prezența în Seychelles, Madagascar și Mauritius face parte dintr-o strategie de securizare a Oceanului Indian.
Europa reacționează la disputa Groenlandei cu instrumentele pe care le stăpânește: declarații comune, summituri, invocarea dreptului internațional și instrumente anti-coerciție. Ele exprimă poziții normative, dar nu produc efecte strategice. Sunt relevante în timp de pace, niciunul definitoriu în timp de competiție maritimă.
Cauza nu este doar lipsa de voință politică, ci colapsul infrastructurii cu care Europa opera cândva mările: flotele au fost reduse sau pensionate, industria navală militară s-a subțiat, demografia nu mai poate susține armate mari, iar cultura strategică a fost înlocuită cu o cultură instituțională. Europa a păstrat discursul, dar a pierdut instrumentele.
Pentru Statele Unite, problema nu este una de principiu, ci de capabilități. În ordinea globală, capacitățile nu sunt distribuite uniform. Normele funcționează atunci când actorii le susțin prin infrastructură. În Atlanticul de Nord, singurul actor capabil să ofere infrastructura securității este Washingtonul, nu Bruxellesul și nici Copenhaga.
Această asimetrie explică de ce dosarul pare, pentru europeni, scandalos, iar pentru americani, negociabil.
Pe de altă parte, China urmărește Indian Ocean din perspectiva logisticii maritime: porturi, cabluri submarine, infrastructură de date, securitate pentru rutele energetice și proiecte în Tanzania, Pakistan și Sri Lanka. India privește același spațiu ca zonă a statutului său civilizațional. Pentru ambele, insulele sunt piese, nu simboluri. China construiește porturi, India construiește prezență, iar America construiește continuitate strategică.
Europa nu construiește nimic în Indian Ocean și nu operează nimic în Arctica. Asta o transformă nu în actor, ci în spectator.
Precedentul insular
Disputa Diego Garcia + Groenlanda anunță o fază nouă a geopoliticii globale. Dacă o insulă poate fi revendicată, transferată, cedată, cumpărată sau securizată, atunci suveranitatea devine negociabilă nu doar prin tratate, ci prin infrastructură. În următorii ani este posibil să asistăm la o dinamică în care o serie de teritorii insulare vor intra în același tip de dezbatere:
– Svalbard – nod arctic cu tratat multilateral și tensiuni norvegiano-ruse;
– Azore și Madeira – control portughez în Atlantic și cooperare NATO;
– Mayotte/Comore – luptă juridică franco-comoriană;
– Insulele Solomon și Kiribati – pivot chinez în Pacific;
– Puerto Rico și Guam – dezbatere veche privind statutul în cadrul SUA;
– Tokelau și Tuvalu – presiune climatică și competiție diplomatică.
Această reactivare insulară nu are legătură cu nostalgii imperiale, ci cu economie strategică: cine controlează nodurile controlează accesul.
Europa și iluzia suficienței instituționale
Uniunea Europeană nu poate obliga America să renunțe la achiziția Groenlandei pentru că nu are pârghii simetrice. SUA pot penaliza economic Europa. Europa poate protesta. Diferența nu este ideologică, ci materială.
Ceea ce a devenit evident în 2026 este această asimetrie structurală: Europa a construit instituții, Statele Unite au construit capacități. Ordinea occidentală s-a bazat timp de 70 de ani pe ideea că instituțiile pot substitui forța. În Arctica și în Oceanul Indian, ele nu pot.
România și absența din hartă
Pentru România, subiectul pare îndepărtat. Nu avem o problemă cu America, ci cu geografia. Nu avem unde să fim actori, deci ne-am redefinit ca public.
În realitate, expune o vulnerabilitate pe care Bucureștiul a ascuns-o sub discursuri de securitate colectivă: nu existăm pe nicio hartă operațională. România nu operează flote, nu controlează porturi strategice în afara Mării Negre, nu are infrastructură navală proiectabilă, nu are industrie militară relevantă pentru Arctic sau Indo-Pacific și nu are doctrină.
România nu este absentă din oceane prin accident. După 1989, Bucureștiul a renunțat deliberat la orice ambiție navală, industrială sau maritimă, și s-a redefinit ca stat continental fără proiecție externă. În lipsa capabilităților, România nu a fost exclusă din joc, ci s-a autosuspendat. În geopolitică, cine nu pretinde nimic, nu primește nimic.
E vina unei clase politice care a crezut ani la rând că securitatea e ceva ce primim gratis prin curier de la Washington, fără să punem nimic pe masă în afară de „loialitate declarativă”, iar acum se vede în ipostaza în care curierul vine de la Bruxelles şi FedEx livrează în Polonia.
Două crize, o singură logică
Criza Diego Garcia + Groenlanda nu este o excentricitate de început de secol și nici o anomalie diplomatică. Este revenirea la o logică mai veche decât NATO și mai simplă decât retorica suveranității declarative. Două insule aflate pe hărți diferite, dar în aceeași logică: insulele sunt noduri de operare a lumii, nu simple teritorii. Dacă în secolul XX ordinea occidentală s-a construit pe valori împărtășite, în secolul XXI se construiește pe geografia infrastructurii împărţite.
Insulele sunt rafturile pe care se depozitează puterea. Statele Unite au înțeles acest lucru. China l-a înțeles. India l-a înțeles. Europa încă îl discută. România încă îl ignoră. În absența capacităților, România își trăiește suveranitatea prin tratate. În absența insulelor și a infrastructurii, Europa își trăiește geopolitica prin instituții. În absența pivotului european, SUA își trăiesc ordinea prin lanțuri de noduri. Toate aceste realități coexistă. Doar una produce putere.
Istoria nu va întreba dacă tranzacțiile insulare au fost elegante, dacă Trump a cumpărat sau nu Groenlanda și nici dacă Londra a reușit să transfere Diego Garcia către Mauritius fără scandal. Va întreba ceva mai simplu: cine a operat lumea în momentul în care a încetat să fie guvernată de tratate devenite insuficiente și a început să fie negociată prin insule. Diego Garcia și Groenlanda nu sunt excepții exotice, ci începutul unei ordini insulare. Lumea nu se mai negociază doar prin tratate, ci prin noduri. Cine operează nodurile, operează secolul.
