În secolul XXI, democrația legitimează, dar nu mai guvernează pe cont propriu. Statele sunt administrate prin infrastructuri – energetice, financiare, militare și tehnologice – care nu au componentă electorală. Eseul publicat astăzi analizează această ruptură și consecințele ei, de la Washington și Bruxelles până la Beijing și București.
Democrația legitimează. Infrastructura decide. Restul sunt iluzii frumoase pentru public.
Timp de două secole am fost învățați că votul este instrumentul suprem al puterii politice. În realitate, votul e o formă de legitimare, nu de guvernare. Deciziile structurale nu trec prin urne, ci prin infrastructuri: energetice, financiare, militare, tehnologice, instituționale. Democrația gestionează discursul, tehnocrația gestionează țara. Iar între ele se cască un gol pe care cetățeanul încă nu-l vede.
Mitul democratic
Democrația este una dintre cele mai eficiente invenții politice ale modernității. Nu pentru că ar garanta libertatea sau bunăstarea, ci pentru că oferă o poveste în care individul se poate recunoaște fără să pună prea multe întrebări. Este antidotul perfect împotriva instinctului medieval de a spune „nu eu decid, ci alții”. În democrație, tu decizi. Bineînțeles, nu decizi mare lucru, dar sentimentul e important. În același fel în care mersul la sală o dată pe săptămână te face să crezi că ești sănătos, deși organismul tău știe altceva.
În perioada modernă, democrația a venit la pachet cu două mituri fondatoare: voința populară și responsabilitatea liderilor. Cetățeanul votează, liderul răspunde în fața cetățeanului, iar instituțiile sunt arbitri neutri care se asigură că nimeni nu trișează. Modelul este atât de frumos încât este aproape crud că nu are nicio legătură cu felul în care se conduce lumea.
În manuale, democrația arată impecabil. În viața reală arată ca alegerile locale dintr-o comună: multă emoție, puțină putere și câștigă cine controlează utilajele agricole. Adevărata autoritate politică a fost întotdeauna acolo unde erau infrastructura, banii și armele. Votul a venit mai târziu ca să dea totul cu bun-simț și cu buletin de ștampilat.
Democrația în epoca infrastructurii (1945–1991)
După 1945, Occidentul a avut perioada lui de glorie democratică. Statele aveau capacitate, instituțiile funcționau, elitele nu erau analfabete, iar libertatea politică era un produs de export. Doar că și atunci, când democrația era în formă, marile decizii nu treceau prin vot popular.
Planul Marshall n-a fost supus referendumului. NATO n-a fost votat la urne. Bretton Woods n-a avut componentă participativă. CIA nu cerea opinia electoratului înainte să instaleze sau să răstoarne guverne prin America Latină. Democrația exista, dar infrastructura decidea.
Cetățeanul decidea cine ține discursurile. Infrastructura decidea cum se organizează lumea.
Democrația în epoca globalizării (1991–2008)
După 1991, povestea s-a complicat: globalizarea a mutat atât de multă putere în instituții non-democratice, încât statul democratic a rămas un fel de chelner al ordinii globale.
Cetățeanul vota, iar FMI-ul decidea dacă primește împrumut.
Cetățeanul vota, iar Comisia Europeană decidea politica agricolă.
Cetățeanul vota, iar piețele decideau dobânzile.
Cetățeanul vota, iar NATO decidea situația de securitate.
Globalizarea a creat o lume în care democrația legitimează, iar tehnocrația guvernează.
Democrația în epoca complexității (2008–2026)
Criza financiară din 2008 a accelerat ruptura. Statele au descoperit că nu mai pot guverna prin discurs politic, ci doar prin instrumente tehnice: recapitalizări, bailout-uri, împrumuturi, linii de swap, mecanisme de stabilitate, uniuni bancare. Niciuna dintre aceste decizii nu a trecut prin vot popular.
Complexitatea a câștigat contra democrației fără să candideze. Pentru prima dată după 1945, democrația nu mai era amenințată de tiranie, ci de nivelul de sofisticare al lumii. Democrația se apără excelent de dictatură, dar deloc de complexitate.
Statele Unite: democrație de spectacol, putere de infrastructură
În Statele Unite, democrația a devenit un spectacol foarte bine produs. Trei ani de campanie, un an de guvernare reală și o permanentă negociere cu Pentagonul, Wall Street-ul, lobby-ul industrial și serviciile de informații. În teorie, alegătorul decide președintele. În practică, președintele negociază cu puteri care nu participă la alegeri și nu cer validare populară. Votul schimbă actorul, nu scenariul.
Administrațiile pot să se certe pe subiecte morale, pe simboluri culturale și pe teme identitare, dar nu ating niciodată dosarele la care democrația nu are acces: dominația militară globală, dolarul ca infrastructură financiară, independența energetică, controlul rutelor maritime, regimul tehnologic al Silicon Valley și relația structurală dintre Pentagon și industria de armament.
Fed-ul nu candidează. Pentagonul nu candidează. ExxonMobil nu candidează. Google nu candidează. Și totuși, toate aceste entități decid realitatea. Democrația americană funcționează ca mecanism de absorbție a furiei populare, nu ca instrument de decizie. Votul nu schimbă paradigma, doar actorii care o interpretează.
Uniunea Europeană: democrație procedurală, putere tehnocratică
Europa are varianta ei, mai sobră. Aici democrația nu este spectacol, ci procedură. Uniunea Europeană are o arhitectură care generează legitimitate democratică printr-o succesiune de mecanisme pe care publicul nu le înțelege complet: comitete, triloguri, strategii, rapoarte, consultări și directive.
La suprafață există alegeri europene, dar ele produc un parlament fără inițiativă legislativă, ceea ce este savuros pentru orice om pasionat de teoria democratică: cetățeanul votează un legislativ care nu poate iniția legi. Este drept, poate să le modifice, să le amâne și să le cosmetizeze, ceea ce este comparabil cu dreptul unui client de restaurant să ceară mai puțină sare după ce mâncarea a fost deja gătită.
Comisia Europeană scrie legile, Consiliul le semnează, BCE reglează economia, iar NATO reglează securitatea. Nicăieri în acest ansamblu alegătorul nu are chei la intrare.
Mai mult, cele mai importante decizii ale ultimelor două decenii au fost adoptate fără consultare populară: uniunea bancară, sancțiunile economice, extinderile succesive, normativele ESG, digital services act, green deal, standardele energetice, sistemul CBAM, politica industrială asociată războiului din Ucraina și regulile bugetare noi.
Motivul nu este conspirația, ci incompatibilitatea: democrația nu este instrumentul potrivit pentru decizii de infrastructură. Majoritatea publicului nu are timpul, informația și competența pentru a decide dacă Europa trebuie să-și decupleze industria de gazul rusesc, dacă trebuie să semneze MERCOSUR, dacă trebuie să abandoneze combustia internă sau dacă trebuie să finanțeze reconstrucția Ucrainei cu bani europeni.
În Europa, democrația este interfața. Tehnocrația este kernelul. Alegătorul vede meniul, dar nu are acces la comandă.
China: cinism administrativ fără manual democratic
China a simplificat întregul joc. Nu are nevoie de ritualurile legitimității electorale și nici de ficțiunea participării. Statul decide, poporul primește, elitele administrative gestionează. Infrastructura, energia, tehnologia, centralizarea datelor și coordonarea strategică sunt vizibile, palpabile și măsurabile.
Este o rușine pentru Occident faptul că un regim non-democratic poate executa sarcini pe care democrațiile le discută timp de zece ani. China a subminat nu valorile occidentale, ci eficiența occidentală. Este pentru prima oară când democrația trebuie să concureze cu un adversar care nu este tiranic, ci competent.
România: democrație decorativă fără autonomie strategică
România este un caz didactic. Avem vot, avem partide, avem alegeri libere, avem ONG-uri, avem pluralism, avem libertate formală a presei. Ce nu avem este infrastructura deciziei. Energia se decide la Bruxelles, securitatea la Washington, finanțele la Frankfurt, comerțul în Consiliul UE, iar cultura politică în redacțiile și ONG-urile importate din Occident.
În interior rămâne o mică zonă de joacă domestică: taxele locale, numirile politice și certurile televizate. Democrația noastră este decorativă: arată bine în poze, este sublimă, dar nu are autonomia necesară pentru a conduce destinul unei țări.
România și captura minorității instituționale
Situația devine cu adevărat interesantă atunci când minoritățile ideologice descoperă că pot prelua un stat democratic fără să câștige alegeri. În România, un partid cu 12% a reușit să captureze rețele media, sistemul universitar vorbitor, ONG-urile, diplomația și educația, nu pentru că ar avea un proiect majoritar, ci pentru că majoritatea este tăcută, saturată și ocupată cu supraviețuirea.
România este și mai didactică decât pare la prima vedere. Nu doar că un partid cu 12% poate dicta agenda publică, dar o face cu ajutorul unei rețele instituționale mai largi decât procentul electoral ar sugera: diaspora administrativă din Bruxelles, ONG-rajul local cu pasiune pentru granturi, redacții care își asumă misiunea morală de a curăța societatea, plus un aparat universitar lipsit de rușine epistemică. Majoritatea tace și muncește, minoritatea scrie rapoarte, scrie postări, scrie directive, scrie comunicate și scrie morală. Iar cine scrie, conduce.
În democrația românească, nu este necesar să ai majoritate electorală. Este suficient să ai majoritate instituțională. Iar aceste două majorități nu locuiesc în același univers.
Democrația și externalizarea adevărului
Între timp, democrația a externalizat complet regimul epistemic. Adevărul nu mai este ceva ce se dispută în agora, ci ceva ce se certifică de către fact-checkeri, platforme, ONG-uri, comisii și instituții supranaționale. Discuția este filtrată înainte să ajungă la cetățean, iar cetățeanul primește versiunea „sigură pentru consum”.
Cenzura nu se mai numește cenzură, ci moderare.
Propaganda nu se mai numește propagandă, ci campanie de informare.
Manipularea nu se mai numește manipulare, ci combaterea dezinformării.
Și, culmea ironiei, toate acestea se justifică în numele apărării democrației.
Geopolitica: domeniul care nu votează
În afacerile externe, comedia democratică se termină. Geopolitica nu este democratică și nu a fost niciodată. Niciun popor european nu a votat sancțiunile împotriva Rusiei, acordurile de securitate cu SUA, transferul de arme către Ucraina, rotațiile NATO din România, blocarea Huawei, subvențiile industriale sau revenirea militară în Marea Roșie.
Niciun american nu a votat invazia Irakului.
Niciun britanic nu a votat pivotul către Indo-Pacific.
Niciun chinez nu votează Belt and Road.
Popoarele sunt chemate pentru decorul moral. Statele decid pentru infrastructura reală.
Democrația ca mecanism de legitimare
Concluzia pe care democrații nu vor s-o audă este simplă: democrația este excelentă ca mecanism de legitimare, dar slabă ca mecanism de decizie. Pentru decizie este nevoie de timp, informație, expertiză, rețele, logistică și, inevitabil, cinism. Aceste resurse nu sunt distribuite în mod egal în societate, iar votul nu le creează.
Democrația legitimează. Tehnocrația administrează. Infrastructura guvernează. Restul sunt povești frumoase pentru manuale, talk-show-uri și discursuri electorale.
Cine controlează energia controlează statul.
Cine controlează finanțele controlează guvernarea.
Cine controlează educația controlează generațiile.
Cine controlează media controlează percepția.
Cine controlează tehnologia controlează adevărul.
Cine controlează securitatea controlează existența.
Votul nu controlează niciuna dintre aceste sfere.
Anti-naivitatea
Textul acesta nu este împotriva democrației. Din contră. Este împotriva formei de infantilism civic care confundă votul cu puterea. Democrația este necesară pentru legitimitate. Realitatea este necesară pentru supraviețuire. Cine le amestecă ajunge fie populist, fie dezamăgit pe viață.
Dacă vrem să nu ne comportăm ca publicul dintr-un teatru care a confundat scena cu guvernarea, este nevoie nu de mai multă pasiune democratică, ci de mai multă alfabetizare a puterii.
Patru teze finale pentru aceeași realitate
Democrația este un contract subtil: cetățeanul își păstrează iluzia că decide, statul își păstrează iluzia că ascultă. Fiecare își joacă rolul, fiecare se preface că negociază cu celălalt, iar sistemul funcționează atâta timp cât nimeni nu apasă prea tare pe granița dintre ritual și realitate. Este un mariaj civilizat: fără iubire mare, dar cu avantaje reciproce. Iar ca orice mariaj civilizat, supraviețuiește nu datorită pasiunii, ci datorită convențiilor.
Democrația contemporană este un regim dual: democratic în sfera simbolică, tehnocratic în sfera decizională. Legitimitatea este produsă prin vot, însă guvernarea este exercitată prin infrastructuri de putere non-electorale. Această separație nu este rezultatul unei conspirații, ci al complexității. Statele moderne au devenit prea sofisticate pentru a fi administrate prin mecanisme strict electorale. Consecința nu este dispariția democrației, ci transformarea ei într-o tehnologie a consimțământului.
În momentul în care înțelegi cum funcționează lumea, îți dai seama că votul este o invitație la spectacol, nu o cheie de putere. Ți se permite să decizi cine vorbește de la pupitru, nu cine conduce țara. Ți se permite să comentezi politica externă, nu să o influențezi. Ți se permite să dezbați taxe, nu să negociezi tratate. Ți se permite să alegi actorul, dar scenariul vine deja scris. Și, poate cel mai trist, ți se permite să crezi că asta este libertate.
Tot ce am descris mai sus nu ar trebui să ducă la cinism steril, ci la alfabetizare politică. Democrația nu este distrusă atunci când oamenii se prind cum funcționează puterea. Din contră, numai atunci poate începe să fie luată în serios. O populație care știe să întrebe cine controlează energia, cine stabilește sancțiunile, cine scrie tratatele, cine decide standardele tehnologice și cine reglează fluxurile financiare este mai democratică decât una care doar votează o dată la patru ani și restul timpului face glume pe internet.
Epilog
Democrația nu este pierdută și nu este moartă. Doar nu este ceea ce am fost învățați că este. Este mai puțin despre vot și mai mult despre alfabetizare. Mai puțin despre emoție și mai mult despre infrastructură. Mai puțin despre cine strigă pe scenă și mai mult despre cine scrie contractele din spate. Pentru cine insistă să creadă în mituri, aceasta este o dezamăgire. Pentru cine vrea să trăiască lucid, este un început. Lumea nu se repară prin speranță, ci prin înțelegere. Restul este proză electorală.
La Știri Oneste, nu îndulcim criza și nu învelim realitatea în vorbe neutre
