Davos 2026: sfârșitul ONU și începutul ordinii tranzacționale

Davos 2026, locul unde nu s-a discutat despre pace, ci despre cine o va administra. În timp ce Europa se agăța de legitimitate și norme, Statele Unite, Golf-ul și o parte din Sudul Global au construit primul executiv al păcii din afara ONU. Board of Peace nu a fost anunțat ca forum, ci ca infrastructură: taxă de intrare, membri financiari, rol executiv, reconstrucție monetizată. Ordinea morală a rămas la ONU, ordinea practică a mutat la Board of Peace.

I. Davos 2026: forumul unde ordinea a schimbat proprietarul

Oficial, în program scrie World Economic Forum. Neoficial, în Elveția s-a făcut auditul de putere al Occidentului: cine are instrumentele, cine plătește, cine reconstruiește, cine garantează securitatea și cine mai are pretenția morală de a dicta „reguli”.

A ieșit ceva ce europenii nu voiau să vadă și americanii nu voiau să recunoască public: ordinea post-’45 n-a murit, doar i s-a schimbat proprietarul de facto. Dacă înainte ONU și Bruxelles desenau legitimitatea, în 2026 pachetul e împărțit altfel: Washington decide arhitectura, Golf-ul finanțează, NATO securizează, iar Europa justifică.

Ucraina și Gaza au furnizat cadavrul asupra căruia se testează noul ritual de pace. Groenlanda a furnizat pivotul prin care se trece de la normativ la tranzacțional. Iar Board of Peace a livrat infrastructura prin care se închide un război în afara ONU.

Davos a fost doar scena. Jocul s-a mutat deja în Kremlin și apoi în Abu Dhabi.

II. Groenlanda: nu fantezie imobiliară, ci active strategice de secol XXI

Ca să înțelegi Davos 2026, trebuie să accepți blestemul adevărat al Groenlandei: nu cetățenii ei, nu peisajele și cu siguranță nu „umorul lui Trump”. Ci faptul că e un teritoriu de trei ori mai mare decât Franța, cu populație cât un oraș de provincie și cu o combinație tehnico-militară pe care nu o mai găsești nicăieri în Occident:

1. Vârful radarului american pentru early warning nuclear.
Baza Pituffik (fosta Thule) are misiunea de tracking pentru ICBM-urile rusești pe arc polar. Fără ea, timpul de reacție în caz de lansare scade dramatic. Asta e diferența dintre „știm că vin” și „am aflat când deja au venit”.

2. Blocarea Chinei în lanțul mineralelor critice.
Groenlanda e unul dintre puținele spații occidentale unde REE (rare earth elements), nichelul, cobaltul și lanțul de baterii pot fi extrase sub jurisdicție NATO, nu sub Beijing. În ultimii ani, danezii au blocat parteneriate sino-groenlandeze exact din motivul ăsta.

3. Controlul shipping-ului arctic.
Deschiderea rutelor Nordice scurtează cu 30-40% traseele comerciale și mută competiția navală în zona unde Rusia are avantaj strategic, iar China își documentează deja prezența sub pretext „cercetare”.

4. Pre-poziționarea militară NATO vs. Rusia în hipersonice.
Arctica este locul unde saluți realitatea cinică: cine vede primul, trage primul.

5. Extinderea accesului SUA la resurse sub regim „aliat”, nu adversar.
Într-o lume de sancțiuni, securizarea accesului nu se mai face prin piață, ci prin teritoriu.

Strâns pe scurt, Groenlanda este ce și-ar fi dorit Pentagonul ca Puerto Rico să fie, dacă Puerto Rico avea temperaturile din Siberia, solul din Kongo și o poziție orbitală la latitudinea unde Rusia își testează rachetele.

De aici vine „surpriza” europeană când criza a izbucnit. Bruxelles-ul a crezut că asistă la un concurs de ego, nu la o repoziționare strategică. E semnalul etern al europenilor: dacă nu e tratat în consiliu, atunci nu există.

Când Canada a vorbit la Davos despre „ruptură”, nu exagerează. O ordine în care teritoriile intră la negociat între state occidentale, pe securitate și minerale, este o ordine în care ONU devine muzeu, iar UE devine galerie de artă: frumoasă, civilizată, irelevantă pentru cine calculează forța.

Și aici vine șocul cel mare: până să urce Zelenski, până să se lanseze Board of Peace, până să plece emisarul american la Kremlin, Davos deja fusese câștigat de Groenlanda. Restul sunt scenele necesare ca să nu fie prea vizibil.

III. Ursula, Carney și fractura nevrotică dintre Europa și Occident

Înainte ca Trump să aterizeze, în Davos s-a jucat o scenă discretă care spune totul despre unde se află Europa în 2026. Ursula von der Leyen deschide balul cu un discurs impecabil ca arhitectură instituțională: autonomia strategică europeană nu e doar slogan, ci necesitate; economia trebuie reindustrializată; capacitatea militară trebuie crescută; ordinea internațională trebuie apărată și adaptată; Ucraina trebuie sprijinită; piața europeană trebuie protejată. E versiunea civilizată a Europei care încă refuză să-și recunoască slăbiciunea fundamentală: un continent care vrea să dicteze reguli într-o lume care a trecut la instrumente.

Apoi urcă Mark Carney. Dincolo de eleganța canadiană, tonul e chirurgical. Carney nu vorbește despre adaptare, ci despre ruptură. Nu anunță tranziția de la o ordine la alta, ci faptul că ordinea precedentă s-a terminat. Nu din vina Chinei sau a Rusiei, ci pentru că marii jucători occidentali au început să weaponizeze interdependența: tarifele, sancțiunile, controalele la export, sistemele de plăți, lanțurile industriale. Adică exact instrumentele pe care UE le venera ca „norme”. În traducere liberă: lumea pe care Europa a încercat s-o administreze juridic a fost deturnată financiar de propria sa alianță strategică.

Standing ovation-ul din sală nu a fost entuziasm intelectual; a fost panică neexprimată. O sală întreagă a recunoscut că umbrela morală numită „ordine bazată pe reguli” a fost înlocuită cu un sistem de forță bazat pe preț, acces și garantare. Ursula încă spera să repare ordinea. Carney constata că s-a rupt. Trump urma să apară pentru a arăta cine o înlocuiește.

IV. Criza Groenlandei: momentul în care SUA au arătat Europei cine dictează terenul

Înainte de Board of Peace, înainte de Zelenski, înainte de maratonul diplomatic din Golf, Davos fusese deja câștigat în dosarul Groenlandei. Europa tratase primele semnale ca pe un exces retoric trumpist: „achiziție de teritoriu”, „interes strategic”, „tarife dacă blocați acordul”. Ce nu înțelesese Bruxelles-ul e că Groenlanda nu era moft, ci obiect. Iar obiectul avea trei componente imposibil de ignorat: minerale critice, pivot radar și blocaj strategic al Chinei în lanțul bateriilor.

Când SUA au împins Groenlanda în centrul discuției, Europa a păstrat reflexul aristocratic al suveranității: teritoriile nu se tranzacționează între aliați. Americanii au răspuns cu reflexul secolului XXI: securitatea nu se negociază fără teritoriu și fără resurse. În lumea asta, cine controlează terenul controlează și regulile. Europa a obținut norme. SUA a obținut insula.

Nimic din ceea ce s-a întâmplat ulterior cu Board of Peace nu poate fi înțeles fără Groenlanda. De aceea e și greșit să pui „pacea” în centru. Pacea e fabricație tehnică. Procesul de achiziție și securizare e comercial și militar. Unde se vinde terenul, se închid și conflictele. Fără Groenlanda, Board of Peace ar fi fost glumă. Cu Groenlanda, Board of Peace devine instrument.

V. NATO și Rutte deblochează criza: Europa scapă de umilință, SUA obține ce voia

În punctul maxim al nervozității europene, intervine Rutte. Nu ca premier olandez, ci ca secretar general NATO – titlul care permite Washingtonului să scoată dosarul din domeniul suveranității și să-l pună în domeniul securității. Negocierea nu se mai face între SUA și Danemarca, ceea ce ar fi dat dreptul Europei la „demnitate”. Se face între SUA și NATO, ceea ce dă SUA dreptul la instrumente.

Rutte construiește acel „framework” despre care presa europeană a vorbit în șoaptă. În interiorul lui se află tot ceea ce Danemarca nu putea oferi direct și tot ceea ce SUA nu puteau obține prin achiziție: extinderea accesului militar american, modernizarea radarelor, integrarea Groenlandei în arhitectura NATO pentru Arctică și, mai ales, accesul american la resurse sub regim aliat, nu comercial.

A doua zi, premierul Danemarcei îl contrazice oficial: nu i-a dat mandat să negocieze suveranitatea. Evident. Dar Rutte nu negociase suveranitate, negociase securitate. Europa a ieșit din șantajul tarifar cu demnitatea intactă. SUA a ieșit cu ce avea nevoie pentru următorii treizeci de ani. E unul dintre puținele momente din ultimele două decenii când Washingtonul obține mai mult dintr-un acord NATO decât dintr-un acord bilateral.

VI. Zelenski le-a spus europenilor ce nu voiau să audă: finalul războiului nu se închide la Bruxelles

Zelenski nu era programat să fie la Davos. A acceptat să vină doar după invitația directă a lui Trump și după discuțiile preliminare privind trilaterala SUA–Ucraina–Rusia care urma să aibă loc în Golf. Ordinea contează, pentru că schimbă complet lectura politică a discursului: întâi garanțiile și arhitectura post-conflict, abia apoi discursul public.

În fața liderilor europeni, Zelenski a rupt protocolul diplomatic și a spus ce nimeni de la Bruxelles nu vrea să audă: Europa este blocată într-un ciclu procedural de patru ani, repetând aceleași sancțiuni, aceleași comunicate, aceleași rezoluții, fără un rezultat final împotriva Rusiei. A numit acest ciclu „Groundhog Day strategic”.

A doua frază a fost o ofertă către Washington, nu o critică la adresa UE: Ucraina poate apăra Groenlanda și regiunea Arctică exact cum a lovit flota rusă în Marea Neagră. Dintr-un foc, Ucraina trecea din postura de beneficiar la postura de furnizor de capabilități într-un teatru unde Europa nu are instrumente.

Dar lovitura reală pentru UE n-a fost nici „Groundhog Day”, nici Arctica. Lovitura a fost confirmarea trilateralei de la Abu Dhabi. Europa a aflat din sală că nu face parte din formatul diplomatic care închide războiul pentru care ea a plătit.

În interviuri ulterioare Davos-ului, Zelenski a confirmat că întâlnirea cu Trump a fost productivă, dar a intensificat criticile la adresa Europei, repetând că „Europe looks lost” și că este fragmentată, incapabilă să acționeze decisiv în fața amenințărilor globale.

Și aici se vede fractura urâtă: Bruxellesul a finanțat funcționarea statului ucrainean timp de patru ani, dar altcineva decide arhitectura post-conflict. În logica europeană, nota de plată trebuia să cumpere și un loc la masă. În logica americană, locul la masă îl are cine poate garanta pacea. Ucraina a ales arhitectura care livrează finalul, nu recunoștința morală.

Pentru Europa, a fost insultă. Pentru Washington a fost confirmare. Pentru Kiev a fost intrare.

VII. Board of Peace: sistemul de operare al păcii tranzacționale

Și abia după Groenlanda, după Rutte, după Zelenski și după poziționarea Arctică, apare Board of Peace. Nu ca instrument moral, ci ca instrument tehnico-financiar. Trump nu propune un forum, ci o infrastructură: consiliu pe termen lung, taxă de intrare, membri permanenți pe bază financiară, rol executiv asupra încetării focului și rol de administrator al reconstrucției. Nu există nimic în ONU care să poată face asta fără veto rusesc sau chinezesc.

Detaliul cel mai important nu e statutul lui Trump sau taxa de un miliard. E declarația privind participarea Rusiei prin activele înghețate. Trump a spus-o crud: dacă Putin „folosește banii lui”, atunci Rusia poate intra în consiliu și poate participa la închiderea propriului război. Din acel moment, sancțiunile nu mai sunt pedeapsă, ci monedă. Asta nu face Occidentul de când a murit Planul Marshall. Rusia nu trebuie să recunoască vinovăția, trebuie doar să participe la reconstrucție. Iar dacă participă, acceptă cadrul. Iar dacă acceptă cadrul, conflictul se poate închide fără ONU.

Peste tot în Europa s-a discutat despre legitimitate. În Golf s-a discutat despre cash flow.

Când Israel, Qatar, Arabia Saudită și Emiratele au acceptat să fie membri, ordinea veche – cea în care pacea era morală – a dispărut. Pacea a devenit contract. Reconstrucția a devenit piață. Iar Ucraina a devenit teatru de închidere.

Board of Peace a fost semnat inițial de aproximativ 19-25 de țări, incluzând state precum Israel, Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită, Qatar, Bahrain, Morocco, Argentina, Azerbaijan, Kosovo, Belarus, Hungary și Pakistan, dar cu absențe notabile – majoritatea statelor UE cheie (cum ar fi Franța, Germania, Spania), Marea Britanie, Japonia și Canada (după retragerea invitației lui Carney), ceea ce subliniază izolarea inițiativei față de aliații tradiționali occidentali.

Board of Peace e, de fapt, executivul pe care ONU nu îl mai poate duce. ONU a rămas cu rezoluții și adresări morale; Board of Peace negociază pacea, stabilește condițiile, finanțează reconstrucția și împarte contractele. Nu înlocuiește ONU, îl folosește: legitimitatea se ia de la ONU, execuția se face în Board of Peace.

În noua arhitectură, ONU nu e înlocuit, ci golit. A rămas cu limbajul și cu ritualul rezoluțiilor, fără bani, fără risc și fără mecanisme. Board of Peace operează invers: negociază încetarea, construiește pachetul financiar, repartizează costurile și contractele și apoi prezintă ONU un cadru deja stabilit pentru a fi validat. ONU oferă moralitatea, Board of Peace oferă executarea.

Pacea nu mai e cerută, e produsă. Iar când e produsă, cine o produce o și monetizează.

VIII. Bruxelles la simulare, Kremlinul și Abu Dhabi la decizie

În aceeași seară în care liderii Uniunii Europene erau adunați la Bruxelles, în regim de „reuniune de urgență” pentru a discuta răspunsul la criza Groenlandei și la inițiativa Board of Peace, la Kremlin avea loc întâlnirea delegației americane cu Vladimir Putin. Europa dezbătea „poziția comună”, Washingtonul discuta direct cu Moscova. A doua zi, discuțiile continuau la Abu Dhabi, într-un format în care la masă se aflau delegațiile Statelor Unite, Rusiei și Ucrainei. Cronologia spune tot: în timp ce la Bruxelles se formula încă punctul de vedere, trilaterala care urma să decidă parametrii încetării ostilităților funcționa deja.

La acest summit de urgență din 22 ianuarie, președintele Consiliului European António Costa și președinta Comisiei Ursula von der Leyen au exprimat îndoieli serioase față de Board of Peace, criticând elemente precum scopul, guvernanța și compatibilitatea cu ONU, subliniind că inițiativa riscă să submineze multilateralismul tradițional.

Acest decalaj nu este doar de viteză, ci de statut. Consiliul European s-a comportat ca un for care caută să definească linia politică a Occidentului, dar pe teren existau deja două centre reale de negociere: Kremlinul și Abu Dhabi. La Moscova, americanii nu căutau să „înțeleagă preocupările Rusiei”, ci să testeze limitele unui acord acceptabil pentru Board of Peace. În Golf, Emiratele ofereau terenul neutru, logistica și infrastructura financiară pentru ceea ce urma să fie prezentat public drept „proces de pace”. Europa nu era parte a niciuneia dintre aceste două camere.

În acest contrast stă și umilința tăcută a Bruxelles-ului. Liderii europeni au ieșit din noapte cu declarații despre unitate, despre „nevoia de consultări suplimentare” și despre „necesitatea ca Europa să vorbească pe o singură voce”. În același timp, arhitectura practică a încetării focului se construia într-un format în care acea voce nu fusese solicitată. Nu pentru că ar fi fost ostilă, ci pentru că nu era necesară.

IX. Europa după Davos: creditor fără control

După Davos, poziția Europei arată, în esență, astfel: continentul este principalul creditor politic și financiar al Ucrainei, dar nu mai este co-autor al arhitecturii de pace. Timp de patru ani, Bruxelles-ul a tratat sprijinul economic și instituțional acordat Kievului ca pe o investiție care, mai devreme sau mai târziu, se va converti în influență. S-a presupus că, odată ce se va ajunge la negocierea unui final, Europa va avea, în mod natural, loc la masă. Realitatea ieșită la suprafață la Davos este inversă: banii nu s-au convertit în control, ci în dependență emoțională.

Discursul lui Zelenski, trilaterala anunțată pentru Golf și mecanismul Board of Peace au fixat un fapt pe care liderii europeni refuză încă să-l rostească: Uniunea Europeană a finanțat menținerea Ucrainei în viață, dar nu controlează modul în care va fi închis dosarul ucrainean. Capacitatea de a formula comunicate, rezoluții și sancțiuni nu a fost suficientă pentru a genera acces la camera unde se decid garanțiile, teritoriile și reconstrucția. În acel spațiu, interlocutorii sunt cei care pot opri războiul, nu cei care au plătit întreținerea lui.

Conferințele de presă de după reuniunea de la Bruxelles, inclusiv cele din capitale precum Bucureștiul, au rămas prinse în registrul familiar: reafirmarea angajamentului față de Ucraina, invocarea unității europene, promisiuni de coordonare strânsă cu partenerii. Niciunul dintre aceste mesaje nu a schimbat însă realitatea de fond: Europa nu a reușit să formuleze o poziție unitară față de propunerea americană, în timp ce SUA, Rusia și Ucraina trecuseră deja de faza formulărilor și intrau în faza negocierilor.

X. Davos 2026: momentul în care Occidentul își schimbă proprietarul

Privit din exterior, Davos 2026 poate părea încă un forum cu discursuri, panouri și fotografii oficiale. Privit prin succesiunea de momente cheie, devine altceva: locul în care s-a văzut clar că ordinea occidentală nu mai are același proprietar politic. Europa a venit cu limbajul „valorilor” și al „ordinii bazate pe reguli”. Canada a anunțat ruptura dintre economia de piață și economia armamentelor comerciale. Statele Unite au folosit Groenlanda pentru a instala o nouă arhitectură arctică sub umbrela NATO. Zelenski a mutat, în fața tuturor, tutela strategică a Ucrainei dinspre Bruxelles spre Washington. Board of Peace a oferit cadrul prin care pacea va fi administrată în afara ONU, cu sancțiunile convertite în capital de reconstrucție.

În toate aceste secvențe, rolul Europei a fost același: prezentă fizic, absentă decizional. Criza Groenlandei a fost tranșată între Washington, Copenhaga și NATO, nu la Strasburg. Arhitectura post-conflict pentru Ucraina a fost desenată între Washington, Moscova și Golf, nu la Bruxelles. Până și discuția despre folosirea activelor rusești înghețate a fost reîncadrată la Davos nu ca fenomen moral, ci ca opțiune de participare a Rusiei la reconstrucție, în termeni enunțați direct de Trump.

Pentru Uniunea Europeană, concluzia este dură, dar inevitabilă: nu a pierdut doar o dezbatere de la Davos, ci statutul de co-arhitect al Occidentului. A rămas cu limbajul, cu procedurile și cu nota de plată. În timp ce Washingtonul, împreună cu noile sale centre de greutate din Golf, a preluat pârghiile prin care se decid pacea, tarifele, resursele și infrastructura de securitate. Davos 2026 nu a fost doar un forum. A fost momentul în care s-a văzut, la lumină, că Europa a ajuns să fie decorul unui spectacol pe care altcineva îl scrie și îl joacă.

XI. Canada și Board of Peace: o respingere publică care a schimbat dinamica summitului

În prima parte a Forumului de la Davos, premierul canadian Mark Carney a ținut un discurs în care a descris ordinea internațională actuală nu ca pe o simplă perioadă de tranziție, ci ca pe o ruptură reală a ordinii bazate pe reguli. Carney a explicat că, în vreme ce instituțiile multilaterale au funcționat mult timp, ele sunt acum puse sub presiune de practica marilor puteri de a folosi instrumente economice și politice ca arme și de a pune în pericol structurile diplomatice tradiționale. El a subliniat nevoia ca „puteri medii” să coopereze între ele pentru a-și proteja suveranitatea și interesele, într-un context internațional tensionat și fragmentat.

Replica la discursul lui Carney a venit în discursul public al președintelui american Donald Trump, care a criticat direct prim-ministrul canadian, susținând într-o formulare dură că „Canada există datorită Statelor Unite”. Această formulare a fost percepută pe plan internațional ca un atac la adresa suveranității şi independenței Canadei și ca o respingere a criticilor lui Carney la adresa practicilor de putere ale Washingtonului.

Reacția lui Carney nu a întârziat: în discursul său ulterioar din Quebec City, el a reafirmat ferm că Canada prosperă prin propriile merite și valori, respingând sugestia că ar depinde de SUA și insistând că țara rămâne un partener independent în lume. Analistii canadieni au interpretat această poziție ca pe un punct de cotitură în politica externă a Canadei, în care Ottawa pune accent nu doar pe valori și instituții, ci și pe autonomie strategică reală.

Câteva ore mai târziu, Trump a anulat invitația adresată lui Carney de a se alătura Board of Peace, inițiativa pe care o lansase cu mare fast la Davos. Anularea a fost comunicată public și a fost explicit legată de divergențele de abordare între Washington și Ottawa, reflectând tensiunile create de discursul canadian.

Rezultatul nu a fost doar un schimb de replici acide. A fost o declarație publică de poziționare strategică: Canada, ca „putere medie”, încearcă să își definească rolul în lumea unei ordini internaționale pe care o consideră în plină transformare. SUA, printr-o reacție directă, a sancționat simbolic această poziție, arătând că inițiativele de tip Board of Peace vor fi dominate de propria viziune asupra securității globale.

XII. România: servilism reflex în fața unei ordini deja mutate în altă parte

Discursul lui Nicuşor Dan după Consiliul European de la Bruxelles a fost impecabil din punct de vedere tehnic și lamentabil din punct de vedere strategic. Bucureștiul a livrat toate formulele corecte ale unui stat care vrea să rămână în rolul de „elev silitor”: transatlanticism, solidaritate europeană, cooperare, analiză, consultare, respect pentru ONU, apărarea ordinii bazate pe reguli. Toate bune. Toate curate. Toate inutile.

În realitate, România nu a făcut altceva decât să consemneze faptul că va merge pe linia Berlin–Bruxelles în dosarul Board of Peace până când Berlin–Bruxelles află ce a decis Washingtonul. Asta nu e diplomație. Asta e servilism reflex al unui stat care nu are instrumente autonome de politică externă și care trăiește din teama structurală de a nu deranja „vreun adult din cameră”.

Pentru România, „transatlanticul” este încă o poveste morală despre securitate și valori. Pentru Washington, transatlanticul a devenit o platformă de tarifare, o infrastructură NATO și în acest moment — un inconvenient european în negocierea cu Moscova și Golf-ul. România n-a prins încă schimbarea de paradigmă. Și nici nu are spațiu să o prindă.

De aceea Bucureștiul nu și-a permis să fie nici pro-Board of Peace (că supără Bruxelles-ul și Berlinul), nici anti-Board of Peace (că supără Washingtonul), și a livrat varianta clasică a statului mic: „analizăm”, „consultăm”, „susținem dialogul”, „presupune coordonare”, „nu excludem opțiunile”, „susținem ONU”, „susținem Gaza”, „sprijinim Danemarca”, „salutăm dezescaladarea”, „rămânem transatlantici”.

Tradus într-un singur rând: România a cerut timp, pentru că nu are voie să aibă poziție.

În timp ce România vorbea la Bruxelles în registrul liturgic al ordinii multilaterale, dosarul era deja împărțit în trei camere:
Kremlin — Abu Dhabi — Washington.
Europa era în sală. România era în rândul doi, iar asta nu este un „eșec”, ci este un  statut: România e stat servil nu pentru că vrea, ci pentru că liderii ei nu doresc să fie altceva în această arhitectură . La Cotroceni se știe asta. Doar o mare parte din public nu știe sau refuză să accepte.

XIII. Verdictul Davos 2026: Occidentul s-a mutat

Davos 2026 nu a stabilit pacea, nici nu a încheiat războaie, nici nu a produs tratate. Nici nu era nevoie. A făcut ceva mai greu: a arătat public cine mai contează și în ce registru.

Europa a venit la Davos cu limbajul cu care a crescut după 1945: instituții, reguli, ONU, valori, legalitate, procese, consultări, solidaritate, însoțite de o notă finală despre „protecția ordinii internaționale”. Așa a vorbit Bruxelles-ul. Așa a vorbit Carney. Așa a vorbit România. Toți diferiți, dar în același idiom: idiomul ordinii normative.

Pe scena de cealaltă parte, ordinea efectivă se construia cu alte verbe: tarife, active, garanții, reconstrucție, trilaterale, Arctică, baze, securitate, capital. Nu regiuni de valoare, ci regiuni de instrument.

Adevărul dur este că Europa este încă blocată în ordinea normativă în timp ce Occidentul a trecut la ordinea instrumentală.

Board of Peace, atât de ridiculizat de diplomația europeană ca „artificiu trumpist”, nu este un „club al păcii”, ci o infrastructură geopolitică, adică exact ceea ce sunt NATO și OMC, dar în alt registru. NATO este infrastructura militară. OMC este infrastructura comercială. Board of Peace este infrastructura reconstrucției. Reconstrucția e business-ul secolului. Iar cine controlează reconstrucția controlează post-războiul. Europa a finanțat războiul. Alții vor factura post-războiul.

La Bruxelles, UE a discutat „compatibilitatea cu ONU”. La Abu Dhabi, americanii au discutat „cum intră Rusia și cu ce plătește”. Diferența nu e de viziune. E de epocă.

Tarifele impuse de Trump Europei nu sunt „impulsuri protecționiste”. Sunt metoda prin care a fost mutat centrul negocierii din sfera valorilor în sfera costurilor. În această lume, cine nu deține instrumentele devine audiență.

Europa pleacă din Davos într-o stare de șoc intelectual pe care încă nu îndrăznește s-o verbalizeze: nu doar că nu mai este autorul ordinii occidentale, dar nici măcar nu mai este co-autor. Este sponsor. Și decor.

Washingtonul și Golf-ul au preluat politica de securitate și politica reconstrucției. Asia și Africa se aliniază deja la formatul tranzacțional. ONU nu a fost menționat nici măcar o dată în conferințele care contează. Iar Europa, pentru prima dată de la 1950 încoace, nu mai este garantul niciunei ordini. Este doar participantul la ordinea altora.

Cel mai onest rezumat este acesta: Occidentul nu s-a rupt. S-a relocat, iar relocarea nu s-a făcut în tăcere, ci pe scenă, sub aplauze. La Davos.

EPILOG

Groenlanda a fost cheia geostrategică, Ucraina cheia politică, Gaza cheia morală, Golf-ul cheia financiară. Când toate cele patru s-au întâlnit la Davos, s-a văzut limpede că ordinea occidentală nu se destramă, ci se mută, iar Europa nu o mai conduce, ci o finanțează.

La Știri Oneste, nu îndulcim criza și nu învelim realitatea în vorbe neutre