Într-o manevră diplomatică calculată, care transformă un incident militar într-o chestiune de securitate regională, forțele armate ale Sudanului au lansat acuzații grave la adresa Emiratelor Arabe Unite și a Etiopiei, imediat după ce un atac drone asupra aeroportului din Khartoum a rupt liniștea relativă a capitalei. Declarația purtătorului de cuvânt al armatei, generalul Asim Awad Abdelwahab, care afirmă că există dovezi ale unei agresiuni directe, nu trebuie privită izolat, ci ca un instrument strategic menit să externalizeze o vulnerabilitate defensivă internă; în timp ce ministerul informațiilor anunța fără emoție că aeroportul va relua operațiunile după proceduri de siguranță, realitatea terenului dezvăluie o imagine mult mai murdară, unde cinci civili au fost uciși într-un autobuz la Omdurman și familia unui lider tribal aliat cu armata a fost decimată. Lipsa verificării independente din partea Reuters, care a recunoscut explicit incapacitatea de a confirma sursele invocate de Khartoum, transformă acuzația într-o zonă gri extrem de convenabilă pentru toți actorii implicați, deoarece permite armatei sudaneze să justifice continuarea războiului nu ca pe o luptă civilă pentru putere, ci ca pe o apărare națională împotriva unor dușmani externi.
Totuși, contradicția este palpabilă și imediat evidentă atunci când se compară narativul oficial cu percepția locuitorilor, care suspectează Forțele de Suport Rapid (RSF) de a fi adevărata sursă a violenței, sugerând că dezbaterea nu are loc despre cine a lansat dronele, ci despre cine are interes ca acestea să cadă fără ca statul responsabil să fie numit public. Silența imediată a Abu Dhabi și Addis Ababa funcționează perfect în acest ecosistem de negație plauzibilă, unde implicarea directă este evitată prin intermediari care consumă tehnologie scumpă fără costuri politice directe pentru capitala care le vinde. Faptul că armata sudaneză invocă aeroportul Bahir Dar din Etiopia ca punct de lansare, bazându-se pe informații obținute de pe un drone doborât la mijlocul lunii martie, indică o dorință acută de a legitima o posibilă escaladare regională, chiar dacă sursele independente nu pot valida originea tehnologică sau logistică a acestor arme. În timp ce Etiopia este raportată ca găzduind tabere de antrenament pentru mii de luptători RSF și modernizând infrastructura aeroportuară pentru operațiuni cu drone, acuzația directă devine o monedă de schimb în negocieri unde adevărul factual este secundar față de impactul politic.
Mecanismul din spatele acestui troc narativ este unul economic și strategic: industria de apărare are nevoie de zone grăie unde echipamentele sunt testate și consumate, iar statele suverane preferă să nu fie trase în fața opiniei publice internaționale pentru un conflict care poate fi gestionat prin proxy. Dacă armata sudaneză ar recunoaște că atacurile sunt operațiuni interne ale RSF, ar sublinia incapacitatea sa de a securiza capitala chiar în timp ce adversarul său se fragmentează prin dezertări semnificative, cum este cazul comandantului senior al-Nour al-Guba. Prin atribuirea atacului unor actori externi, Armata transformă o vulnerabilitate defensivă într-o poziție ofensivă diplomatică, mutând discuția de la „de ce nu sunteți capabili să protejați aeroportul?” la „de ce ați atacat suveranitatea noastră?”. Această strategie permite continuarea conflictului fără a fi nevoie de un consens internațional asupra cauzelor războiului, deoarece agresiunea externă justifică orice reacție militară viitoare și mobilizează sprijinul aliaților care ar ezita să susțină o luptă civilă.
În timp ce aeroportul reia operațiunile sub pretextul unor proceduri de siguranță, realitatea umanitară rămâne nealterată, cu ONU calificând conflictul ca fiind cea mai gravă criză din lume, iar dronele continuă să cadă peste orașe precum al-Obeid și Kenana. Nu contează dacă drona a venit din Etiopia sau a fost lansată de la o bază RSF controlată din umbră; ceea ce contează pentru cei care vând haosul este că zona rămâne instabilă, iar mecanismele de negare plauzibilă funcționează fără eroare. În final, nu aeroportul Khartoum este obiectul real al acestui conflict, ci legitimitatea narativului care poate justifica consumul resurselor și continuarea vânzării de arme într-un teatru de război unde victimizarea națională este folosită ca monedă de schimb. Până când o confirmare independentă nu va valida sau invalida acuzațiile, Sudanul rămâne prizonier propriului discurs militar, iar liniștea relativă este doar o pauză tactică în care se negociază prețul următoarei ofensive sub mască de agresiune străină.
