Prescripția nu este o scăpare pentru infractori, ci limita pe care statul de drept o pune propriei sale incompetențe. Când auzi cereri de „anulare a tuturor prescripțiilor”, nu asculți o reformă a justiției, ci o invitație la arbitrariu, ambalată emoțional și livrată fără nicio minimă înțelegere juridică.
În ultimele zile, printre lozinci, pancarte și indignări sincere, a apărut o cerere care sună bine, dă bine pe Facebook și prost la orice examen de logică: „anularea tuturor prescripțiilor”. Spus rar, apăsat, cu aerul că, în sfârșit, cineva a găsit soluția magică pentru toate relele justiției românești.
Doar că prescripția nu e o improvizație românească, nu e o portiță inventată de „sistem” și nu e o rușine juridică. Este una dintre cele mai vechi și mai solide instituții de drept din Europa. Și, surpriză: există în toate statele democratice, atât în materie penală, cât și în materie civilă.
Prescripția este ideea simplă că dreptul nu poate fi exercitat la infinit. Că statul, la fel ca orice alt titular de drept, are obligația să acționeze într-un termen rezonabil. Că timpul contează. Că probele îmbătrânesc. Că memoria oamenilor se șterge. Că justiția făcută după 20–30 de ani riscă să fie orice, mai puțin justiție.
În penal, prescripția spune statului: dacă nu ai fost în stare să anchetezi și să judeci la timp, pierzi dreptul de a pedepsi. Nu pentru a-l „scăpa” pe inculpat, ci pentru a-l proteja pe cetățean de un stat care altfel ar putea ține dosare deschise la nesfârșit, ca instrument de presiune.
În civil, prescripția spune exact același lucru: dacă nu ți-ai valorificat dreptul într-un anumit termen, acesta se stinge. Fără dramă, fără morală, fără pancarte.
Și aici apare prima întrebare incomodă, pe care nimeni nu pare dispus să o pună: când spui „anularea tuturor prescripțiilor”, chiar le vrei pe toate?
Le vrei și pe cele din civil?
Pentru că, dacă suntem onești, foarte mulți dintre cei care aplaudă ideea asta radicală au invocat prescripția civilă fără nicio problemă atunci când le-a fost utilă. În contestații la executare, de pildă. Când au spus, perfect legitim: dreptul creditorului s-a prescris. Atunci n-a mai fost „portiță”, n-a mai fost „hoție”, n-a mai fost „justiție capturată”. A fost pur și simplu lege.
Sau să ne uităm la uzucapiune. Mii, zeci de mii de oameni au dobândit terenuri și imobile pentru că au posedat bunul o anumită perioadă de timp, iar vechiul proprietar nu și-a exercitat dreptul. Uzucapiunea nu e altceva decât o formă sofisticată de efect al trecerii timpului în drept. Atunci a fost bună? Atunci statul de drept a funcționat?
Aici e ipocrizia de fond a discursului cu „anularea tuturor prescripțiilor”. Prescripția e bună când ne ajută pe noi, când ne scapă de o executare silită, când ne consolidează un drept, când ne rezolvă o problemă personală. Devine brusc „imorală” și „toxică” doar când produce efecte care nu ne convin emoțional.
Mai e un adevăr pe care nimeni nu-l spune: prescripțiile nu apar pentru că legea e prea blândă, ci pentru că statul e prost organizat. Pentru că dosarele stau ani de zile prin parchete. Pentru că anchetele sunt făcute pe genunchi. Pentru că legiuitorul scrie texte neclare, pe care apoi Curtea Constituțională le desființează. Prescripția nu e cauza eșecului justiției, ci dovada lui.
A cere anularea prescripțiilor înseamnă, de fapt, a cere ca statul să nu mai plătească niciodată pentru propria incompetență. Să mute costul exclusiv pe cetățean. Să spună: nu contează cât de prost am lucrat, cât timp a trecut, ce greșeli am făcut – tu rămâi la dispoziția mea la infinit.
Asta nu e reformă. Asta e renunțare la principiile de bază ale statului de drept.
Și mai e ceva, poate cel mai periculos: odată ce accepți ideea că poți „anula” o instituție juridică fundamentală pentru că e nepopulară într-un moment de furie colectivă, nu mai există niciun prag logic. Azi prescripția. Mâine autoritatea de lucru judecat. Poimâine achitările definitive. Totul „pentru o cauză bună”.
Prescripția, penală sau civilă, nu e o favoare.
E un echilibru. Unul care există în Franța, Germania, Italia, Spania, în tot dreptul european. Nu pentru că acele state ar fi mai indulgente cu infractorii, ci pentru că au înțeles ceva esențial: justiția fără limite de timp nu e mai dreaptă. E doar mai arbitrară.
Așa că, înainte de a striga „anulați toate prescripțiile”, poate ar merita un exercițiu simplu de onestitate. Să ne întrebăm dacă am fi dispuși să renunțăm la ele și atunci când ne ajută pe noi.
Pentru că statul de drept nu funcționează selectiv. Ori îl accepți cu regulile lui, ori ceri altceva. Dar atunci măcar ai decența să-i spui pe nume.
Articol publicat de Știri Oneste, platformă independentă de analiză și informație
