Demisia lui Andriy Yermak nu este un accident, nu este un detaliu, nu este un episod izolat. Este finalul unui sistem de putere construit în ani de zile, în lumina slabă a studiourilor de televiziune, în sălile de negociere în care se intră fără camere, în prietenii născute în lumea filmului și ajunse să dicteze politica unei țări aflate în cel mai mare război european de după 1945. Este povestea unei prietenii care a devenit dependență, a unei dependențe care a devenit putere absolută și a unei puteri absolute care s-a prăbușit, inevitabil, în momentul în care nu mai avea nici sprijin extern, nici protecție din interior.
Ca să înțelegi demisia lui Yermak, trebuie să te întorci mult înainte de 2019, în perioada în care Volodimir Zelenski era un actor celebru, un mogul de televiziune cu o influență uriașă și un om care își dorea să transforme structurile media din Ucraina într-o mașinărie capabilă să concureze Hollywoodul estic. Yermak era atunci avocat, producător, negociator, agent informal, omul care băga capul unde alții nu puteau intra. Nu era ideolog, nu era birocrat, nu era militar. Era tipul care știa să obțină orice dacă stăteai la o masă cu el. Pentru Kvartal 95, pentru Zelenski, pentru proiectele oamenilor lor, Yermak era util, discret, agresiv când trebuia, conciliant când era profitabil, și mai ales loial.
Așa s-a născut relația lor: în business-uri media, în contracte internaționale, în negocieri cu producători ruși și europeni, în ocolirea unor probleme birocratice pe care un avocat clasic nu le atingea. Își exersau influența în același ecosistem, în aceleași cercuri de prieteni, cu aceiași finanțatori. De aceea, când Zelenski a intrat în politică, nu l-a dus cu el doar pe actorul din el, ci și pe oamenii pe care îi știa că pot livra. Iar dintre toți, Yermak era cel mai eficient. I-a dat un birou modest la început, apoi un rol mai mare, apoi altul. Până când, în câteva luni, Yermak a devenit mâna prin care trecea orice respirație a președintelui.
Când Zelenski a câștigat, puterea lui Yermak a crescut într-un ritm care i-a șocat chiar și pe veteranii politicii ucrainene. Nimic nu se mișca fără el. Controla accesul la președinte, controla agenda președintelui, controla vizitele, conversațiile, numirile, strategiile diplomatice. Era omul care scria listele, ajusta discursurile, promova oamenii lui și elimina oamenii altora. În aparență, era doar șeful administrației prezidențiale. În realitate, devenea arhitectul unui sistem paralel.
A venit războiul, și odată cu el, haosul. Iar în haos, Yermak a devenit indispensabil. Zelenski avea nevoie de cineva care să țină contactele internaționale, să stabilească canale de negociere, să aibă acces la toate serviciile, să știe ce vor americanii, ce vrea Bruxellesul, ce pregătesc rușii, ce pot livra britanicii. În acel moment, Yermak a devenit mai mult decât consilierul președintelui. A devenit regizorul întregii politici ucrainene. Avea putere fără număr, fără contrapondere, fără limite. Zelenski îl folosea, îl aprecia, îl asculta. Și l-a protejat ani la rând.
Nu e adevărat că Yermak ar fi operat pe cont propriu. Un asemenea nivel de influență nu există niciodată fără binecuvântarea șefului statului. Zelenski știa, vedea, accepta. Îi convenea că Yermak era omul dur, cel care își murdărea mâinile, cel care închidea uși, cel care lua decizii nepopulare, cel care devenea țap ispășitor când era nevoie. Atâta timp cât Zelenski rămânea imaginea curată, Yermak putea fi orice: negociator, strateg, cenzor, polițist, paznic, intermediar. Și exact asta a fost.
Dar puterea absolută are un preț: produce rivali. Iar rivalul cel mai periculos a fost Kyrylo Budanov. Dacă Yermak era creierul politic, Budanov era eroul militar. Tânăr, popular, respectat, iubit de soldați, temut de ruși, ascultat de occidentali. Era antiteza perfectă a lui Yermak: un om al faptelor, nu al intrigilor. Un om al armatei, nu al negocierilor. Un om cu autoritate naturală, nu cu putere delegată. Timp de doi ani, cei doi s-au tolerat. Apoi s-au atins. Apoi s-au sabotat. Și în final, au ajuns să reprezinte două lumi paralele: una militară, alta politico-administrativă. Niciunul nu putea coexista cu adevărat cu celălalt.
În timp ce Budanov aduna capital public, Yermak aduna dușmani. În timp ce Budanov câștiga respect, Yermak câștiga frică. În timp ce Budanov venea cu rezultate militare, Yermak venea cu controverse politice. Rivalitatea nu era doar personală, era structurală. Și Zelenski era prins între ei, între omul care construise sistemul și omul care putea, oricând, să-l înlocuiască în ochii Occidentului.
Momentul prăbușirii a venit la Washington. Întâlnirea din Biroul Oval a fost dezastruoasă. Gestul lui Yermak de a-i pune lui Trump fotografii cu prizonieri ucraineni înfometați nu a fost doar o gafă diplomatică. A fost perceput ca o lipsă de tact, ca o încercare de manipulare emoțională, ca o formă de disperare. Stafful lui Trump a ieșit din întâlnire iritat, iar consilierii au dat verdictul care a început sfârșitul: Yermak trebuie să plece. Iar în lumea reală, când Washingtonul spune „trebuie”, nu e o recomandare. E o instrucțiune.
Cu SUA pierdute, cu europenii frustrați, cu scandalurile interne care fierbeau, cu NABU care avea deja dosare sensibile, cu oamenii din sistem care începuseră să vorbească, Yermak a rămas fără aer. Protecția lui Zelenski nu mai valora nimic. Ucraina intra în negocieri majore, iar nimeni din Occident nu mai era dispus să poarte greutatea unui consilier perceput ca toxic.
Demiterea lui Yermak este prezentată ca un act de responsabilitate. Dar adevărul e exact invers: nu este gestul unui om de stat, ci sacrificarea ultimă a unui pion devenit radioactiv. Zelenski nu l-a dat afară pentru că a greșit politic. L-a dat afară pentru că devenise prea costisitor. Dar această demisie nu îl salvează pe Zelenski. Dimpotrivă. Expune tot ce ani la rând era ascuns sub covor: faptul că președintele Ucrainei a construit și tolerat un sistem în care un singur om putea controla tot, în care puterea reală era delegată și nelimitată, în care loialitatea conta mai mult decât competența și în care prietenia personală devenea arhitectura unui stat.
Căderea lui Yermak nu e sfârșitul unei crize. Este începutul ei.
Pentru că odată cu el se prăbușește și mitul unui Zelenski „neprihănit”, întotdeauna surprins de corupții din jur. Acest mit nu mai poate fi vândut nimănui. Iar întrebat direct cine urmează, răspunsul nu e încă vizibil. Dar una este sigură: sistemul care l-a creat pe Yermak nu dispare odată cu el. Doar așteaptă următorul om dispus să-l preia.
Articol publicat de Știri Oneste, platformă independentă de analiză și informație
