Când auzim expresia „fake news”, ne gândim la Facebook, trolli plătiți, conturi false, televiziuni partizane și algoritmi care împing minciuna în buclă. E o asociere comodă, aproape liniștitoare. Ne lasă să credem că totul a început odată cu internetul – că lumea era mai curată, mai sinceră, mai logică până când tehnologia a stricat jocul.
Istoria, însă, nu are nici cea mai mică intenție să ne confirme confortul.
Cu peste 3.200 de ani înainte ca cineva să apese „distribuie”, un faraon egiptean a pus în scenă prima mare operațiune de manipulare politică în masă. A pierdut o bătălie, a proclamat-o drept victorie și a ordonat ca „adevărul oficial” să fie săpat în piatră, pictat pe pereții templelor și transmis ca realitate absolută în fața generațiilor viitoare.
Nu a fost viral. A fost decret.
Acesta este motivul pentru care ideea că „fake news-ul e copilul rețelelor sociale” e istoric falsă. Minciuna organizată nu are 20 de ani, ci 30 de secole. Singurul progres al omului nu este etic, ci tehnologic. N-am devenit mai cinstiți. Doar ne-am upgradat mijloacele.
În jurul anului 1274 î.Hr., Ramses al II-lea, supranumit „cel Mare”, conducea armata Egiptului împotriva hitiților în bătălia de la Kadeș, un oraș de pe malul Orontelui, în zona Siriei de astăzi. A fost una dintre cele mai mari confruntări de care dispunem descrieri antice, desfășurată între două superputeri ale vremii. Ramses a riscat mult. A pornit spre Kadeș convins că va întâlni o armată dispersată, slabă și nepregătită. În realitate, a fost el cel prins într-o capcană militară, salvat în ultimă instanță doar de sosirea unei divizii auxiliare.
Rezultatul nu a fost nici victorie clară, nici înfrângere totală. Armatele s-au retras, iar terenul a rămas disputat. Arheologia, izvoarele hitite și analiza ulterioară a specialiștilor confirmă: a fost un impas militar, nu o izbândă. Numai că Egiptul n-a aflat niciodată asta.
Ramses a decretat triumf. A ordonat ca fiecare templu major din imperiu să fie decorat cu scene grandioase în care însuși faraonul, într-un car de luptă, zdrobește armata inamică. Atacuri perfecte. Zei protectori. Dușmani îngenuncheați. Loialitate divină.
Minciuna a fost săpată în piatră, pictată, multiplicată, distribuită prin temple – echivalentul mass-media centrală a epocii. Nimeni nu putea contesta „știrile oficiale”, pentru că știrile nu erau „știri”. Erau ideologie în formă monumentală, acoperită cu aur și incuviințată de zei.
Adevărul istoric a murit în același moment în care narațiunea oficială a devenit mai convenabilă decât realitatea. Sună cunoscut?
Ce e fascinant la Egiptul lui Ramses nu este minciuna în sine, ci mecanismul. Nu exista presă liberă. Nu exista alternativă informațională. Nu existau surse „independente”. Existau doar doi factori: monopolul asupra comunicării și autoritatea absolută.
Când nu există concurență pe piața adevărului, nu ai nevoie să convingi. Trebuie doar să proclami.
În absența internetului, rolul de „platformă oficială” îl aveau templele. În loc de trending topic, exista ritualul religios. În loc de video viral, exista frescă monumentală.
Nimeni nu întreba: „Dar e sigură informația?”.
Oamenii nu verificau. Oamenii se conformau.
Exact aici se află diferența fundamentală dintre propaganda veche și fake news-ul contemporan: astăzi avem mecanisme de verificare, dar nu mai avem răbdare să le folosim. În Antichitate, oamenii nu puteau verifica nimic. În prezent, oamenii nu vor să verifice nimic. Rezultatul? Surprinzător de asemănător.
Tiparnița a rupt monopolul Bisericii asupra cunoașterii, dar a născut alt fenomen: panica morală. Pamflete false, texte anonime, denigrări, falsuri politice – toate au explodat imediat după Gutenberg, nu după Zuckerberg.
Radioul a fost prezentat ca „viitorul educației universale”, dar a devenit instrument de regim totalitar.
Televiziunea a început ca „fereastră spre lume”, dar a sfârșit ca fabrică de realități paralele.
Adevărul? Tehnologia nu schimbă natura umană. Doar măsoară, amplifycă și accelerează ce era deja acolo.
Internetul n-a inventat minciuna. A inventat instantaneitatea minciunii. Dacă Ramses ar fi avut Facebook, toată lumea ar fi văzut „victoria” sa în direct, cu reacții, hashtaguri și filtre patriotice.
Dacă Napoleon ar fi avut Twitter, ar fi postat la fiecare retragere: „Tocmai am câștigat încă o bătălie strategică în direcția opusă frontului”.
Dacă Inchiziția ar fi avut YouTube, probabil că ar fi făcut un documentar în șase episoade despre „pericolul intelectualilor” – sponsorizat de o instituție care vinde indulgențe.
Propaganda nu a devenit mai inteligentă. Doar mai rapidă.
Astăzi, când vorbim despre fake news, vorbim ca și cum ar fi un accident al modernității, un virus digital apărut din senin. E o iluzie confortabilă.
Dacă vrem să fim sinceri, trebuie să admitem altceva: omul minte de când poate vorbi. Puterea minte de când poate ordona. Tehnologia nu a creat minciuna. A creat distribuția în masă a minciunii.
Înainte, trebuia să controlezi un templu ca să controlezi narațiunea.
Apoi, trebuia să controlezi o tiparniță.
Apoi, trebuia să deții un canal TV.
Astăzi, e suficient să controlezi atenția.
În fond, nu s-a schimbat mecanismul, ci viteza. Nu scopul, ci rețeaua. Nu logica, ci logistica.
Poate de aceea istoria falsului nu este istoria tehnologiei, ci istoria puterii. Și poate de aceea adevărul nu a fost niciodată o stare naturală a comunicării, ci o luptă permanentă împotriva convenienței.
Există o frază pe care ar trebui s-o ținem minte:
„Minciuna are picioare scurte, dar mijloace rapide de transport.”
Adevărul, în schimb, merge pe jos.
De mii de ani.
Și poate că lecția reală nu e despre Ramses, Facebook sau internet, ci despre responsabilitatea personală. Într-o lume în care oricine poate publica orice, singurul instrument de apărare nu este platforma, algoritmul sau poliția gândirii.
Este discernământul.
Când privești istoria în ansamblu, realizezi că minciuna colectivă e mereu aceeași, dar cade mereu pe generația care o crede. Nici Ramses nu a mințit pentru istorie. A mințit pentru prezentul lui.
Istoria doar a asistat, tăcută, până când cineva a avut curiozitatea să sape sub piatră.
Astăzi, nu mai e nevoie să sapi. Trebuie doar să gândești.
Fake news nu e un accident al internetului.
Este oglinda unei umanități care a preferat, mereu, confortul narațiunii în locul efortului adevărului. Și dacă tehnologia a înmulțit minciuna, nu este pentru că am devenit mai răi. Ci pentru că am devenit mai rapizi.
Internetul nu a stricat lumea. Doar a făcut vizibil ce era deja acolo.
Adevărul rămâne, dar nu urlă. Minciuna trece, dar face zgomot.
Cine înțelege diferența, nu mai caută profeți. Caută surse.
Și nu se teme de istorie. Pentru că știe că istoria nu minte. Doar oamenii o fac.
Articol publicat de Știri Oneste, platformă independentă de analiză și informație
