Pe 5 noiembrie 2025, Wall Street Journal a publicat un editorial suculent, intitulat „Hitting Putin Where It Hurts”, semnat de Consiliul Editorial. Narațiunea principală? Ucraina lovește adânc în teritoriul rus și îl pune în dificultate pe Vladimir Putin — deci, Ucraina „nu pierde”.
Aceasta este o afirmație total departe de realitate. Și, mai grav, este una periculoasă. Pentru că propaganda care manipulează percepții nu lovește în Putin — lovește în europeni. În buzunarele lor. În economia lor. În democrațiile lor.
Mai jos, o analiză pas cu pas a propagandei editoriale a WSJ — cu date reale, cu front real, cu economie reală.
Frontul nu minte: Pokrovsk nu „riscă să cadă”. Este deja pătruns și fragmentat
În timp ce Wall Street Journal scrie că Ucraina „îl lovește pe Putin acolo unde doare”, harta de pe teren spune exact opusul: nu Rusia este în defensivă, ci Ucraina. Pokrovsk – orașul pe care propaganda occidentală îl prezintă încă drept „sub presiune” – nu mai este un oraș amenințat, ci un oraș pătruns operațional, cu trupe ruse deja instalate în partea sudică și sud-vestică. Nu mai vorbim despre un posibil asediu, ci despre bătălii urbane în interiorul localității.
Hărțile militare actualizate în ultimele 12 ore arată clar că linia de contact a intrat în oraș, nu se află „la marginea lui”. Mîrnohrad (Mirnograd), localitatea lipită de Pokrovsk, este acum parțial încercuită pe trei direcții, iar singurul culoar logistic rămas funcțional este spre nord-vest — sub foc constant de artilerie. În termeni militari, asta înseamnă că nu se mai apără orașul, ci evacuarea și supraviețuirea restului de infrastructură încă necontrolată.
Aceasta nu este o excepție, ci o evoluție logică a ultimelor luni: după Avdiivka și Bahmut, Rusia avansează lent, dar constant, prin uzură. În tot acest timp, Ucraina răspunde nu cu contraofensivă, ci cu lovituri de tip „show tactic” – drone asupra unor rafinării sau depozite aflate la sute de kilometri în interiorul Rusiei. Aceste atacuri produc imagini spectaculoase, dar nu opresc înaintarea rusă în Donbas și nu împiedică pierderea terenului.
Când Wall Street Journal scrie „Ucraina nu pierde, dovadă loviturile în interiorul Rusiei”, omite exact ceea ce ar invalida narativul: dacă lovești rafinării la 800 km distanță, dar pierzi orașe pe linia frontului, înseamnă că nu ai inițiativa militară. Ai doar o strategie de compensație.
Adevărul este simplu: Pokrovsk nu arată un război echilibrat. Arată un război în care Rusia își împinge sistematic linia, iar Ucraina își mută tot mai mult accentul de pe apărare teritorială pe simbolism mediatic.
Iar dacă un oraș-cheie din Donbas ajunge să fie cartografiat pe jumătate în roșu, în timp ce Wall Street Journal anunță „Putin e lovit unde doare”, atunci propaganda nu mai este pe front, ci în presa occidentală.
Loviturile în interiorul Rusiei: simbolism fără efect strategic
WSJ insistă: loviturile asupra infrastructurii energetice ruse sunt „long-range sanctions” — sancțiuni pe rază lungă care ar neutraliza resursele Moscovei și ar împinge Kremlinul să negocieze.
Realitatea este că Ucraina a efectuat aproximativ 160 de astfel de lovituri în 2025, având succes în incendierea unor rafinării sau puncte de aprovizionare. Dar acestea nu schimbă dinamica esențială: Rusia continuă să producă armament, să își aprovizioneze trupele, să exporte energie și să avanseze în Ucraina.
Acest tip de atac este similar cu a da cu pumnul într-un perete de oțel: poate lăsa o zgârietură vizibilă și poate impresiona spectatorii, dar nu schimbă structura. În același timp, Ucraina primește bombardamente masive asupra rețelei sale energetice, industriale și civile. Rusia a lansat aproape 1.500 de drone și peste 70 de rachete într-o singură săptămână, în noiembrie 2025.
Loviturile Ucrainei nu fac decât să reconfigureze geografia panourilor de apărare aeriană ale Rusiei. Numai atât. Nu decuplează Rusia de pe piețele energetice. Nu opresc războiul.
„Sprijinul occidental”: SUA vând, Europa plătește (cu nota pe 2026)
După iulie 2025, „sprijinul” SUA nu mai înseamnă granturi directe, ci livrări prin mecanismul NATO/PURL, cu mesaj explicit de la Washington: America nu va mai plăti facturile, doar va livra arme pe bani europeni. Asta nu e un citat din vreun politician prorus, ci concluzia sumară din rapoartele House of Commons Library și CSIS: din iulie–august 2025, SUA au trecut formal de la „ajutor bugetat” la „export militar cu plată”.
În paralel, NATO a deschis „robinetul sincronizat al livrărilor”: exemple oficializate în ultimele 3 luni includ 500 milioane € asistență olandeză, un pachet nordic de 500 milioane $ finanțat de Suedia, Danemarca și Norvegia, dar și două sisteme Patriot expediate de Germania — reumplute logistic cu muniție din SUA, contra cost. Totul sub egida PURL, care funcționează ca o schemă europeană de creditare a industriei militare americane, nu ca „alianță militară în act”.
Concluzia Kiel Institute nu poate fi ignorată: asistența militară efectivă pentru Ucraina a atins minimul ultimilor doi ani în iulie–august 2025, chiar după lansarea PURL. Ceea ce a rămas constant nu este sprijinul defensiv — ci asistența financiară, dominată net de instituțiile europene.
Iar aici intră în scenă „Ukraine Facility”, un instrument de 50 miliarde € (2024–2027), din care se scurg regulat 1,8–3,05 miliarde € la fiecare tranșă trimestrială pe care o aprobă Comisia Europeană. În august 2025, Ucraina a primit o tranșă de 3,05 mld. €, iar pe 4 noiembrie — o nouă alocare de 1,8 miliarde €. Pe lângă acestea, alte 6,2 miliarde € s-au angajat prin garanții și asistență tehnică pentru a mobiliza, prin IFI-uri, încă 18–20 miliarde €, bani reali, lichizi, care țin funcțional bugetul Ucrainei, nu doar armata.
Proiecția pentru 2026 este punctul-cheie:
– Volodimir Zelenski a cerut oficial 120 miliarde $ pentru apărare, anunț confirmat de Modern Diplomacy și AP News;
– Proiectul bugetar 2026 al Ucrainei este de 4,8 trilioane grivne (≈ 67 miliarde USD), construit pe un deficit de 18,4% din PIB — cel mai ridicat procent din lume;
– Statele Unite nu oferă granturi — doar transferuri militare contra cost;
– Drept urmare, UE discută un împrumut colectiv de 140 miliarde €, garantat pe principiul activelor rusești înghețate (~194 mld. € aflate în Belgia și alte centre financiare), pentru a suplini lipsa de granturi americane.
Așadar, rezumat pentru cititor, cu cifre:
2025 — SUA vând arme. Europa plătește.
2026 — UE garantează împrumuturi >100 mld. €. Ucraina cere 120 mld. $ doar pentru război.
Rezultat: nu Ucraina „rezistă”, ci UE se îndatorează pentru a finanța supraviețuirea militară a unui stat cu economie prăbușită și deficit record.
În ritualul delirului occidental, editorialul WSJ are grijă să menționeze cu grijă rafinării, drone și „victorii strategice”, dar trece sub tăcere singura întrebare reală: cine plătește acest război și cu ce cost intern?
Nu e un amănunt. E chiar esența demontării totale a tezei sale.
Economia europeană: cifre care arată costul real (fără poezie)
Germania, motorul economic al Europei, intră în semnal de avarie. Producţia industrială germană a scăzut spectaculos în august 2025: -4,3% faţă de iulie, cea mai abruptă cădere lunară din ultimii ani, iar sectorul auto a înregistrat o prăbuşire de 18,5% lunar, alimentând temeri de recesiune tehnică.
La nivel macro, prognozele sunt sumbre sau, în cel mai bun caz, de stagnare: organisme precum OECD şi Comisia Europeană au revizuit perspective modeste pentru 2025, semnalând că economia europeană nu are spaţiu de manevră pentru şocuri noi fără costuri sociale majore.
Problema energetică rămâne — şi aici propaganda omite esenţialul. În 2025 Europa încă importă o parte substanţială din gazul de care are nevoie: ponderea importurilor ruseşti în totalul UE este estimată la aproximativ 13% în 2025, echivalentă cu peste 15 miliarde euro anual, o expunere semnificativă care menţine legături financiare cu Rusia.
Mai mult: în pofida sancţiunilor şi a retoricii „zero importuri”, în primele luni din 2025 mai multe state membre au crescut importurile energetice din Rusia, iar în ansamblu UE a plătit peste 11 miliarde euro pentru energie rusească în primele opt luni ale anului — o realitate dură care subminează ipoteza că sancţiunile ar tăia imediat banii Moscovei.
Între timp, loviturile ucrainene asupra infrastructurii ruse nu au eliminat piaţa rusă de produse rafinate: deşi exporturile ruse de produse rafinate au scăzut faţă de maximele recente, Rusia încă exportă cantităţi mari de produse petroliere pe pieţe alternative; datele arată o reducere, dar nu un blocaj complet al veniturilor energetice care alimentează statul şi armata. Reuters
Repercusiunea practică: statele europene sunt nevoite să compenseze în cascadă — creşteri de costuri în industrie, presiune pe balanţele comerciale, majorări fiscale sau tăieri de cheltuieli publice. România, tipic pentru multe periferii europene, vede deja efectele: execuţia bugetară la 8 luni arată un deficit consolidat de circa 4,5% din PIB (execuţie până în august 2025), iar ţinta finală de deficit pentru anul curent a fost ajustată la niveluri ridicate, necesitând măsuri de consolidare dureroase.
Concluzia simplă şi documentată: nu există, în 2025, o tranziţie rapidă care să transforme „loviturile simbolice” într-o lovitură financiară decisivă asupra Rusiei — în schimb există o presiune clară, cuantificabilă, asupra economiilor europene. Propaganda care pretinde contrariul trece peste aceste cifre sau le cosmetizează; tu nu trebuie să faci asta în articolul tău.
România: contribuțiile unui vasal cu buzunarele goale
România este exemplul grăitor al acestui joc geopolitic defect: stat membru UE și NATO, dar periferic economic, cu deficite mari și buget public fragil.
Din 2025, România aplică măsuri de austeritate pentru a închide goluri bugetare de peste 4,5% din PIB — și în același timp continuă să contribuie la pachetul european de sprijin pentru Ucraina.
În termeni simpli: românii plătesc TVA mărit, accize mai mari, taxe locale mai dure, salarii nete stagnante — și câteva miliarde de euro anual ies din țară ca parte din „efortul comun”. Fără să fi întrebat vreodată pe cineva dacă sprijinul pe termen lung e sustenabil.
Nu Rusia decontează politica „pro-Kiev”. Ci gospodăriile din Drumul Taberei, din Piatra Neamț, din Botoșani.
De ce editorialul WSJ este propagandă, nu analiză
Pentru că se bazează pe selectarea convenabilă a narațiunilor și ignorarea datelor-cheie. Pentru că insolentul „Ucraina nu pierde” ignoră pierderile teritoriale uchraineană, cum ar fi Pokrovsk. Pentru că transformă un război de uzură într-un spectacol pseudo-strategic.
Iar propaganda devine pericol real atunci când e consumată de publicul european sub forma „analizei oficiale”.
Europa se dezintegrează plătind pentru o iluzie
Războiul nu îl costă pe Putin cât îl costă pe europeni. Energia nu s-a ieftinit. Influența diplomatică a UE nu a crescut. Iar soluția miraculoasă „rezistența Ucrainei și loviturile la rafinării” e un concept comercial pentru opinia publică, nu o strategie militară.
În fața acestui adevăr, orice editorial dezinformant, oricât de lustruit, reprezintă altceva: un semn că presa mainstream nu mai servește democrația — ci o iluzie geopolitică de care se folosesc elitele pentru a pune Europa pe datorie și cetățenii în genunchi.
Propaganda nu este când minți în mod evident — e când spui doar ce e confortabil. WSJ exact asta a făcut: a oferit o poveste frumoasă, fără să o pună în oglinda realității.
Iar această poveste riscă să bage Europa în colaps economic și politic, în timp ce alții numără profiturile.
Articol publicat de Știri Oneste, platformă independentă de analiză și informație
