Ministrul Finanțelor, Alexandru Nazare, a ieșit zilele trecute cu o idee care pare desprinsă dintr-un film cu Bruce Willis și fiscaliști curajoși: inspectorii ANAF și vameșii vor fi obligați să poarte camere video la piept — „bodycam pentru inspectori”.
Ministrul vrea să ne convingă că dacă angajații poartă gadgeturi, dispare corupția. În plus, vor fi supuși și unor „teste de integritate”. Sună tare, nu?
Doar că… nu există niciun proiect de lege. Nicio hotărâre de guvern. Nici măcar o notă internă. Totul e doar declarație politică. Nazare reformează ANAF-ul cu vorbe și PR, nu cu fapte.
Dincolo de asta, realitatea e alta: nu la buticarul de la colţ controlat de inspectori se sifonează banii. Şi nu l-am auzit pe Nazare să ceară bodycam pentru miniştrii, nici pentru secretarii de stat, nici pentru vicepremierii model Atanasiu.
Bodycam la control? Doar dacă visăm cu ochii deschiși
Într-o intervenție la Antena 3 CNN, Nazare a spus că inspectorii fiscali vor fi dotați cu bodycam-uri pentru a preveni abuzurile și a „restabili întrăgățirea”. Argumentul? Există „informări” privind comportamentul unora dintre ei. De unde aceste informări? Nu știm. Ce abuzuri? Nu detaliază. Ce urmează? Nici asta nu se spune.
Întrebat dacă există un act normativ în pregătire, a spus vag că „va face parte dintr-un pachet legislativ” și că „urmează să fie discutat în Guvern”. Adică, în traducere liberă: nu există nimic.
Cine înregistrează pe cei care ne înregistrează?
Hai să presupunem că s-ar implementa totuși. Ce se întâmplă cu imaginile? Unde sunt stocate? Cine are acces? Cât timp sunt păstrate? Cum se face diferența între un control abuziv și o firmă filmată ilegal? Nimeni nu zice nimic.
Nici Nazare, nici ANAF, nici vreo instituție publică nu au publicat un protocol privind:
- modul de utilizare al bodycam-urilor;
- protecția datelor cu caracter personal (GDPR);
- dreptul contribuabilului de a solicita sau contesta înregistrarea.
Și atunci, ce reformă e asta? Una în care tot contribuabilul e cel filmat, dar statul rămâne opac și discret, ca de obicei.
Teste de integritate? Unde? Cine le face? Pe ce criterii?
La fel și cu „testele de integritate”. Cuvântul sună bine în discursuri, dar în practică înseamnă o procedură extrem de sensibilă. Ca să testezi integritatea unui funcționar public ai nevoie de:
- cadru legal solid;
- o instituție neutra care să le administreze (ex. DGA);
- metode aprobate juridic;
- și, mai ales, mecanisme de contestare și apărare.
Nazare n-a spus nimic despre toate astea. Doar că „vor exista”. E ca în bancul cu copilul care se laudă la școală că taică-su o să-și cumpere un avion. Numai că aici nu râde nimeni.
Dar și mai important este unde se începe cu aceste teste de integritate. De ce ar trebui să înceapă cu inspectorii? De ce nu cu cei care le dau ordinele, care stabilesc cine intră și cine nu în vizorul fiscului? De ce nu cu miniștrii, secretarii de stat, vicepremierii și premierul? Cu cei care controlează bugetele, lansează licitații, atribuie contracte, închid ochii la conflicte de interese și se prefac că nu văd deturnarea de fonduri?
De ce nu vedem teste de integritate aplicate celor care își angajează rubedeniile pe funcții publice, celor care „optimizează fiscal” banii partidului, sau celor care transformă achizițiile publice în mecanisme de rentă mascată?
Testele de integritate, în mâinile unui politician, pot deveni doar alt instrument de control politic. O bâtă selectivă cu care lovești în subalterni pentru a demonstra că ai morală, dar fără să te atingi de cei din propria ta rețea de putere. Iar când începi cu funcționarul mic, dar ignori cabinetul ministrului, nu faci reformă — faci regie ieftină.
Integritatea nu se verifică doar în teren. Se începe de sus. Dacă sus nu e curat, tot ce vine sub el e compromis de la sursă.
Nu sunt bani pentru servere, dar sunt pentru camere?
ANAF-ul real din 2025 are servere prăbușite, platforme care pică la fiecare termen de raportare, oameni care încarcă fișiere în SPV din Internet Explorer pentru că aplicațiile noi „nu merg pe altceva”. Uneori, angajații trimit raportările de acasă, de pe laptopuri personale, pentru că stațiile de lucru din birou nu au fost înlocuite de peste un deceniu. Sistemele informatice sunt fragile, depășite, incompatibile între ele.
Platformele sunt lente, interfaţa cu contribuabilii — plină de erori. Aplicații vitale, precum cele de recuperare TVA sau de emitere decizii de impunere, nu sunt interconectate, iar procedurile interne încă implică hârtii, dosare cu șină și plimbat dintr-un birou în altul.
Cu toate astea, Guvernul vrea să cumpere bodycam-uri. Adică dispozitive care vor genera fluxuri video, vor consuma spațiu de stocare, vor necesita servere moderne, criptare, protocoale de securitate și o întreagă infrastructură IT… pe care ANAF nu o are și nici nu o poate susține în forma actuală.
Se vorbește de camere video pentru transparență, în timp ce transparent nu este nici măcar modul în care statul gestionează propriul său sistem informatic. Iar bugetul pentru digitalizare e redus constant, în timp ce banii pentru achiziții spectaculoase — dar nefuncționale — cresc.
E ca și cum ai avea toaleta în fundul curții şi ai investi într-un sistem de monitorizare cu dronă pentru periuța de dinți. Ridicol, dar filmat 4K.
Bodycam pentru inspectori, sau cum să faci PR în loc de politică publică
Declarația lui Nazare nu e o măsură guvernamentală, ci un teaser electoral. O încercare de a da impresia că „se face ordine”, fără să se facă nimic. O manevră de imagine care ignoră complet nevoile reale: digitalizare coerentă, legislație clară, reducerea birocrației și combaterea evaziunii la vârf, nu în buticul de cartier.
Pentru că, între noi fie vorba, inspectorii ANAF nu încheie contracte pe SEAP, nu atribuie direct fonduri europene, nu decid cine ce lucrare ia.
Nu ei decid că „nu mai e nevoie de control”, ci sunt sunaţi şi li se spune asta. Nu inspectorul din teren aranjează licitații, ci acela care semnează caietul de sarcini, stabilește punctajul și dă „verde” exact cui trebuie
Corupția îndeobște nu stă în teren, ci în birouri. În telefoane. În lanțuri de complicitate care coboară dinspre vârful politicii spre eșaloanele de execuție. În decizii luate la nivel de minister, cabinet de secretar de stat, vicepremier sau premier, acolo unde contractele se dau, se împart, se blochează sau se sforăresc. În vârful lanțului, camera lipsește. Acolo, totul e verbal, cu spatele la cameră și fața spre bani.
Așa că întrebare corectă e: cine va purta bodycam în ministere? În biroul ministrului? În ședințele de partid? Căci acolo se naște ceea ce, jos, se numește „abatere disciplinară”. În vârf e ordin, în teren e vină.
Concluzie: reformă cu microfon oprit
Până nu vedem o lege, un buget, un plan concret, tot ce a spus Nazare rămâne în zona „reformei mimetice”. România nu duce lipsă de camere video, ci de voință politică reală.
Iar dacă ministrul Finanțelor crede că o bodycam o să curețe România, înseamnă că n-a înţeles nici cât de mare e mizeria, nici cine o produce. Sau ştie foarte bine şi o vrea sub preş.
La Știri Ohttps://stirioneste.roneste, n-avem nevoie de bodycam-uri ca să vedem corupția — ne uităm direct la sursă. Și nu ne uităm în teren, ci în vârful sistemului. Acolo unde camerele lipsesc.
Cât timp reforma începe cu subalternii și se oprește la ușa ministerului, nu e reformă. E regie. Iar România s-a săturat de spectacole cu final cunoscut.
Adevărul nu are nevoie de microfon, ci de asumare. Iar noi suntem aici ca să-l spunem — chiar dacă e urât, chiar dacă deranjează, chiar dacă nu dă bine pe cameră.
