Pe 7 iulie 2025 aflăm că Nicuşor Dan a pus justiţia în stand-by. Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) a rupt tăcerea instituțională și a transmis o scrisoare deschisă președintelui României, Nicușor Dan, și ministrului Justiției, Radu Marinescu. Tonul nu este nici protocolar, nici vag: este un apel la responsabilitate într-o situație pe care magistrații o descriu drept „fără precedent”. Ceea ce începuse ca o simplă întârziere s-a transformat, în doar o lună, într-un blocaj instituțional real, cu consecințe directe asupra funcționării sistemului de justiție.
50 de cariere suspendate. Zeci de instanțe afectate.
CSM anunță că a transmis Administrației Prezidențiale 29 de propuneri de eliberare din funcție și 22 de propuneri de numire în funcția de judecător. În total, 51 de decrete așteaptă semnătura președintelui. Până în prezent, doar unul a fost semnat – în cazul unui magistrat care oricum se retrăgea din activitate prin atingerea vârstei maxime legale.
Pare o chestiune birocratică, dar nu este. În justiție, o funcție neocupată înseamnă un complet lipsă, o ședință suspendată, o amânare de luni sau chiar ani. Judecătorii care au solicitat eliberarea din funcție nu mai pot intra în sala de judecată, iar posturile lor nu pot fi ocupate până la semnarea decretului. Asta înseamnă, concret, că zeci de instanțe funcționează cu un deficit acut de personal.
Ignorându-şi fişa postului, Nicuşor Dan a pus justiţia în stand-by
Semnarea acestor decrete nu este un gest opțional sau politic. Conform legii, președintele are obligația de a semna numirile și eliberările din funcție propuse de CSM, într-un termen rezonabil. Nu există marjă de apreciere, nici drept de veto tacit. Este vorba de un act administrativ obligatoriu, nu de un joc de putere.
Lipsa oricărei justificări publice din partea Președinției transformă această întârziere într-un semnal periculos. Pentru prima dată după 1989, relația între Președinție și CSM intră într-o zonă de blocaj funcțional, fără explicații, fără transparență, fără reacție.
Este greu de explicat cum Nicușor Dan, un președinte venit pe valul legalismului, al preciziei tehnocrate și al promisiunii de reformă, ajunge să blocheze exact mecanismele statului de drept pe care pretinde că le apără. În lipsa oricărei justificări publice, gestul său nu mai pare neglijență, ci dispreț instituțional. Poate că este vorba de o criză de autoritate, poate de un calcul politic, poate de frică în fața unei decizii care implică responsabilitate. Sau poate nu i-a citit nimeni fişa postului.
Tăcerea nu e neutralitate – e complicitate la paralizia statului.
Justiția nu mai pierde încredere. A pierdut-o deja.
Lipsa numirilor și amânarea eliberărilor nu mai afectează doar activitatea instanțelor – ele întăresc percepția publică de faliment sistemic. Într-o societate în care încrederea în justiție este deja la un nivel extrem de scăzut, fiecare blocaj instituțional confirmă ceea ce mulți cetățeni cred deja: că justiția română nu mai funcționează pentru oameni, ci doar ca mecanism birocratic autoreglat, închis în propriile privilegii și proceduri.
Atunci când până și deciziile administrative simple, precum semnarea unei eliberări din funcție, devin subiecte de conflict tăcut între instituții, nu mai vorbim despre reformă, ci despre o decădere lentă și tăcută a unei puteri fundamentale a statului.
Ministrul Justiției – absent, dar oricum exclus
Scrisoarea CSM este adresată și ministrului Justiției, Radu Marinescu, dar nu pentru că acesta ar avea un rol legal în procedură.
În realitate, ministrul nu semnează, nu propune, nu intervine. Este complet exclus din această verigă constituțională. Iar faptul că CSM i se adresează într-o notă vagă – „sprijin instituțional” – nu face decât să accentueze sentimentul de marginalizare a ministerului în relația reală dintre magistrați și președinte.
Mai grav, această excludere tăcută pare asumată. Într-un moment de criză, în care instanțele rămân fără oameni, ministrul tace, CSM trece peste el, iar președintele ignoră propunerile. Statul devine un mecanism disfuncțional în care fiecare putere arată spre alta, dar nimeni nu își asumă nimic.
Un stat blocat prin tăcere
Dincolo de detalii juridice, întrebarea esențială este una simplă: poate un președinte bloca tăcut funcționarea justiției prin refuzul de a semna acte obligatorii? Și dacă da, ce urmează? Ne îndreptăm spre o republică în care deciziile administrative devin instrumente de presiune, iar tăcerea e folosită ca armă politică?
Democrația se sprijină pe separația puterilor în stat. Dar această separație nu înseamnă paralizie instituțională, ci cooperare legală. Președintele nu este un monarh constituțional care semnează „dacă vrea”, ci un actor al echilibrului instituțional. Iar semnătura nu e o favoare, ci o obligație.
Concluzie
Scrisoarea CSM nu este doar o plângere între instituții. Este un avertisment privind pericolul real al unui stat care nu mai funcționează în limitele sale constituționale. Iar primul pas spre restabilirea normalității este simplu: semnătura.
Președintele are datoria legală și morală de a pune capăt acestui blocaj. Nu pentru a-i face o favoare CSM-ului. Ci pentru a reda instanțelor capacitatea de a face ceea ce i se cere mereu justiției: să funcționeze.
Ştiri Oneste, 07 iulie 2025
