La o lună după victoria lui Nicușor Dan, editorialul semnat de Zuckerman, Gitenstein și Rosapepe în POLITICO nu e despre Rusia. E despre România. Și despre controlul ei.
Pe 1 iulie, trei foști ambasadori americani în România – Mark Gitenstein, Adrian Zuckerman și Jim Rosapepe – au semnat în POLITICO un text în care pretind că România a fost „salvată” de o invazie hibridă rusească în 2024, prin anularea alegerilor prezidențiale. Tonul este emfatic, paternalist, dar în esență defensiv. Nu e un avertisment. E o justificare făcută de un trio de nume sonore din diplomația americană, într-o combinație periculoasă de amnezie strategică, propagandă și ingerință grosolană.
Pentru că adevărul e invers decât narațiunea livrată publicului european: anularea alegerilor n-a fost rezultatul unei intervenții civice românești, ci al unui semnal politic venit dinspre Washington, care s-a temut de rezultatul primului tur. Blinken a fost printre primii care au salutat decizia Curții Constituționale, în ciuda absenței unui raport public și a probelor clare privind interferența externă.
După aceea, totul a mers conform planului: turul doi a fost reorganizat, unii candidați au fost descurajați sau au renunțat, iar în final, candidatul agreat de UE – Nicușor Dan – a câștigat președinția. Dar povestea cu „interferența rusă” a rămas în aer, netratată, neverificată public, dar din când în când scoasă din sertar pentru uz strategic.
Ce vedem azi este exact asta: o tentativă de re-legitimare retroactivă a unei operațiuni de control politic, disimulată sub pretextul unei „amenințări hibride”. Încă o dată, România e redusă la un teatru de operațiuni externe – cu rușii în rol de agresori și americanii în rol de salvatori.
Zuckerman și Ministerul Adevărului al lui Orwell
Adrian Zuckerman, ambasador în timpul lui Trump, e cunoscut pentru retorica sa radicală, antirusească și anti-China. Dar textul din POLITICO depășește chiar și standardul propriu: potrivit lui, în 2024, Rusia „a invadat România cu tweeturi”. Iar Călin Georgescu, un candidat naționalist cu profil slab, a fost „propulsat de Putin” până la 21%, fără campanie, fără cheltuieli, doar prin „miliarde de vizualizări” pe TikTok.
Nu există niciun raport oficial care să fi probat acest lucru. Nu există o anchetă publică, o probă tehnică, un verdict juridic. Doar o decizie politică în baza unor „date clasificate” și o Curte Constituțională obedientă care a validat anularea. Restul e PR.
Și mai grav: autorii editorialului glorifică reacția Washingtonului, uitând că în democrație nu Statele Unite decid cine e prea „rusesc” pentru a candida într-o țară aliată. Că nu e treaba foștilor diplomați americani să dicteze dacă un candidat e sau nu legitim. Și că în absența unor probe, intervenția lor în spațiul electoral e echivalentă cu propaganda.
Rusia e de vină pentru tot?
Nu trebuie să ignorăm realitatea războiului informațional. Rusia practică de ani buni o strategie de subminare a încrederii în democrațiile occidentale. Dar a reduce rezultatele unor alegeri democratice – cu participare record și o diversitate mare de candidați – la o conspirație rusească înseamnă a insulta inteligența alegătorilor. Asta face editorialul celor trei foști ambasadori. În loc să întrebe de ce partidele „mainstream” au pierdut sprijinul popular, preferă să acuze TikTok-ul și Telegramul că otrăvesc mințile alegătorilor.
Adevărul este mai incomod: în 2024, românii au votat masiv împotriva unei clase politice compromise, care le-a vândut promisiuni europene și le-a livrat austeritate, ipocrizie și dublu standard. Unii dintre candidații antisistem au fost extremiști, alții au fost reformatori autentici. Să-i arunci pe toți în brațele Kremlinului e o diversiune ieftină și periculoasă.
Poate că întrebarea reală care derivă din editorialul ambasadorilor propagandişti este alta: pe cine mai reprezintă acești foști ambasadori? Pe administrația Trump, care tace cu încăpățânare în relația cu Bucureștiul? Pe establishmentul democrat de la Bruxelles, care vrea să controleze procesul electoral din România? Sau pur și simplu pe un grup de influență care nu și-a uitat vechile conexiuni și încearcă să mențină România în sfera de obediență geopolitică absolută?
Într-un moment în care România este obligată de Comisia Europeană să taie 30% din aparatul bugetar, să crească TVA-ul și să distrugă propriul stat social în numele „disciplinei fiscale”, nu Rusia este cea care ne amenință cu ocuparea, ci elitele care impun acest regim de austeritate și apoi vin să ne țină lecții despre democrație.
De ce tocmai acum?
La o lună după alegeri, editorialul apare din senin. Alegerile s-au terminat. Favoritul lor e președinte. De ce mai e nevoie să ataci un contracandidat învins? De ce să rescrii povestea unei victorii printr-un atac asupra unui trecut deja închis?
Pentru că următoarele alegeri vin în toamnă: Moldova, Estonia, Georgia, Olanda, Cehia. Pentru că modelul „România 2024” – anularea alegerilor pe bază de suspiciuni – trebuie validat, reambalat, transformat în precedent. Dacă merge o dată, poate merge din nou.
Și pentru că, în esență, România nu e subiectul, ci vehiculul. E țara în care pot fi testate limitele interferenței, acceptabilitatea unor „măsuri excepționale” și capacitatea populației de a accepta tăcerea și amnezia.
Cine mai e suveran?
Editorialul nu doar că ignoră realitatea, ci o și răstoarnă. Se vorbește despre „voința poporului român” exact într-o situație în care alegerile acestuia au fost invalidate fără nicio consultare publică. Se vorbește despre „democrație salvată”, când nici măcar nu s-a publicat un raport oficial despre ce s-a întâmplat în primul tur. Se invocă pericolul extern, pentru a acoperi o realitate internă: România nu decide singură.
Iar în acest context, gestul lui Zuckerman și al colegilor săi e o agresiune post-factum. Un semnal că narativul oficial nu poate fi pus la îndoială – dacă ai dubii despre ce s-a întâmplat în 2024, ești ori idiot, ori trădător, ori rusofil.
Concluzie: Ce face propaganda cu noi?
Adevărata întrebare nu e dacă Putin a încercat sau nu să influențeze alegerile. Poate că a făcut-o. Poate că a existat un plan. Dar nimeni nu ne-a arătat nimic. În schimb, ni s-a cerut să credem pe cuvânt. Apoi ni s-a spus să tăcem. Și azi ni se spune că totul a fost bine. Dar realitatea arată că nu e bine. Deloc.
Editorialul celor trei ambasadori nu este o lecție de democrație. Este o mărturisire a felului în care se rescrie realitatea, atunci când interesele strategice o cer. Și mai ales, este un semnal de alarmă: în Europa de Est, democrația nu mai este despre alegeri, ci despre cine are dreptul să decidă cine are voie să câștige
Democrația nu funcționează pe încredere oarbă în ambasadori retrași. Și nici pe mituri mobilizatoare, inventate la comandă.
Democrația presupune fapte, transparență și răspundere.
Iar când toate astea lipsesc, iar propaganda vine tocmai de la aliați, întrebarea nu mai e „cine minte?”, ci de ce ni se cere să uităm.
