Colonia fidelă și masa perdanților

iulie 2, 2025

2 iulie 2025 – România abandonată între interesele SUA, Franţei şi Rusiei.

La trei ani de la ultimul contact direct, Emmanuel Macron și Vladimir Putin au vorbit din nou la telefon. Două ore. Timp suficient ca un continent să simtă mirosul negocierii pe la spate și al abandonului pe tăcute. Ucraina? Menționată. Iranul? Notat. Dar conversația în sine spune mai multe decât comunicatele oficiale: Europa își caută ieșirea dintr-o criză pe care n-a știut nici s-o prevină, nici s-o gestioneze.

Disperare diplomatică sub zâmbete protocolare

Macron cere „negocieri solide și durabile”. Putin vorbește de „acorduri pe termen lung”. În paralel, Zelenski bate din nou la ușile Bruxelles-ului cu aceeași listă de cerințe – arme, bani, garanții. Dar curtea europeană, obosită și divizată, pare să-și tragă sufletul între două realități: una declarativă, alta pragmatică. Iar acest telefon – primul după 2022 – nu e o întâmplare, ci o confesiune geopolitică. Când SUA nu mai joacă deschis în tabăra ucraineană, Franța încearcă să salveze ce se mai poate salva. Nu pentru Kiev, ci pentru Paris.

La puţin timp după anunţul convorbirii Macron-Putin, Zelenski afirma: „Avem dovezi clare — confirmate de partenerii noștri — că sancțiunile sunt cu adevărat dureroase pentru Rusia”. Realitatea economică îl contrazice însă – sancţiunile au fost dureroase pentru economia Europei.

România abandonată – o piesă pe tabla altora

În acest joc de repoziționări, România nu e jucător. E miză. În colțul estic al Europei, avem o guvernare încropită sub lozinca „echilibrului”, dar în esență loială Bruxelles-ului, mai exact Parisului. Cu patru ministere-cheie în mâna USR (Apărare – Ionuț Moșteanu, Externe – Oana Țoiu, Economie și Digitalizare – Radu Miruță, Mediu – Diana Buzoianu), România joacă după partitura Macron. Apasă frâna bugetară, taie sporuri, plafonează salarii și își sugrumă propriile rezerve de stabilitate internă – totul pentru „semnale bune” către Comisia Europeană. Totul împachetat sub o propagandă media care prezintă o banală strângere de mână cu titluri pompoase de breaking news..

Mai mult, regimul actual îşi premiază susţinătorii din umbră. În pofida licitaţiei deja începută de Romtehnica, rachetele Mistral ale francezilor sunt favorizate prin includerea explicită în programul de guvernare. Traian Băsescu este repus în drepturi de Curtea Constituţională a României, condusă de acelaşi personaj controversat –Marian Enache, care a anulat alegerile din 2024 şi, mai nou, a permis clasei politice să îşi ţină averile ascunse, departe de ochii publicului.

Dar în timp ce noi bifăm dosare, alții joacă poker. SUA sub Trump ignoră Bucureștiul: nu avem ambasador strategic, nu existăm în marile negocieri și suntem percepuți ca o povară periferică. Pentru Trump Polonia e bastion, Ungaria – aliat strategic. România? Nu o mai vede nici măcar ca pe o colonie fidelă, chiar dacă fidelitatea în geopolitică nu e virtute, ci vulnerabilitate. România în bugetul de venituri şi cheltuieli al lui Trump figurează la cheltuieli, un cost de care Trump ar scăpa bucuros într-o negociere cu Kremlinul

Diferența dintre uitare și folosire

Trump ne-a tăiat din poză:

Nu a menționat România în niciun discurs sau plan strategic, consolidând ideea că nu suntem o prioritate,
Prin vocea lui J.D. Vance, a criticat anularea alegerilor din 2024, sugerând că România nu împărtășește „valorile comune” ale SUA,
Nu are ambasador real aici – ci doar un lobbyist de decor care apără interesele „America First,” nu un parteneriat bilateral

Macron, în schimb, ne joacă:

Ne cere reforme,
Ne cere loialitate,
Ne folosește imaginea de „stat model” în relația cu Bruxelles-ul.

Dar când vine vremea negocierilor grele, România nu e la masă. E pe masă. Sau, mai grav, sub ea.

O masă a perdanților, nu a decidenților

România nu a avut un cuvânt real în livrările de armament, în sancțiunile energetice, în negocierile diplomatice sau în proiectele de reconstrucție ucraineană. A fost întrebată doar când a trebuit să plătească: cu bani, cu resurse, cu poziționări riscante, cu cadouri de un miliard oferite generos de Iohanis, cu disperarea agricultorilor îngropaţi sub grâul ucrainean şi cu multe altele.

Împinsă în prăpastia unei economii adusă în pragul falimentului chiar de personajele care încă o conduc, România devine vulnerabilă nu doar geopolitic, ci și economic. Cu FMI pândind din umbră, riscăm să cedăm, la preț de criză, și ultimele resurse strategice rămase în portofoliu: Hidroelectrica, Nuclearelectrica şi Salrom.

Iar acum, când marile capitale încep să bată discret la ușa Kremlinului, România nu mai are nici protecția americană, nici susţinerea europeană. Are doar presiuni de la Bruxelles, suspendări de fonduri şi loialitate oarbă, condusă de aceeaşi clasă politică lipsită de viziune.