Escaladarea conflictului Israel-Iran la 15 iunie 2025
În Orientul Mijlociu izbucnește un conflict deschis pe care puțini credeau că îl vor vedea vreodată: Israelul și Iranul își lansează rachete și lovituri aeriene direct unul împotriva celuilalt, în plin război declarat.
La 15 iunie 2025, ora 09:50, războiul de trei zile dintre Ierusalim și Teheran a degenerat într-o furie armată fără precedent de o jumătate de secol. Dacă până acum confruntările se purtau prin proxy și amenințări la distanță, astăzi sirenele de raid aerian urlă atât la Tel Aviv, cât și la Teheran. În Israel, milioane de civili au petrecut noaptea în adăposturi, sub cerul brăzdat de rachete iraniene interceptate sau căzute peste orașe, în timp ce în Iran oamenii fug din calea bombelor israeliene care lovesc capitala și marile centre urbane.
Primele victime se numără deja cu zecile de ambele părți – un tribut de sânge pe altarul unei escaladări pe care guvernanții o prezintă cinic drept „autoapărare”.
Ofensiva Israelului: Ținte strategice și justificarea „autoapărării”
În doar trei zile, Israelul a transformat amenințările în fapte. Forțele aeriene israeliene au lovit peste 150 de ținte din Iran (inclusiv instalații nucleare, baze militare și infrastructură energetică), și avertizează că operațiunea „va continua săptămâni la rând”. Vineri înainte de zorii zilei, avioanele și rachetele israeliene au țintit peste 200 de obiective într-un atac surpriză, eliminând mai mulți comandanți de top ai armatei iraniene și cercetători de vârf din programul nuclear de la Teheran. Printre ținte s-au numărat uzina de îmbogățire de la Natanz și centre de dezvoltare a rachetelor balistice, iar regimul ayatollahilor a denunțat imediat atacul ca pe „un act de război” deliberat.
Răspunsul Iranului: Rachete asupra Israelului și impactul asupra civililor
Răspunsul Iranului nu s-a lăsat așteptat: aproximativ 200 de rachete balistice au fost lansate în valuri succesive asupra Israelului – o repriză de atacuri care a străpuns mult-lăudatul scut antirachetă al Israelului și a semănat panică de la Haifa până la Ierusalim.
Începând de vineri, cel puțin 10 israelieni au fost uciși și peste 300 răniți de aceste lovituri iraniene, printre victime numărându-se un băiat de 10 ani, o fetiță și o tânără de 20 de ani. Doar în cursul nopții trecute, șapte civili israelieni și-au pierdut viața sub ploaia de rachete, zeci de apartamente fiind transformate în ruine fumegânde; la Bat Yam, un bloc de 8 etaje prăbușit după impactul direct al unei rachete a lăsat 35 de persoane date dispărute sub dărâmături.
De cealaltă parte a frontului, Iranul îndură bombardamente devastatoare asupra inimii sale civile și economice. Sâmbătă, o rachetă israeliană a doborât un bloc-turn de 14 etaje din sudul Teheranului, ucigând 60 de oameni, dintre care 29 de copii. În total, peste 78 de iranieni au murit în prima zi de atacuri israeliene, iar bilanțul a crescut rapid după noi raiduri asupra cartierelor aglomerate ale capitalei. Regimul de la Teheran raportează acum cel puțin 100 de morți și peste 320 de răniți – femei, copii, civili nevinovați prinși în calea exploziilor.
Printre cei uciși se numără și oameni de știință nucleari iranieni, semn că lista de „ținte” a Israelului nu cruță nici personalul de cercetare. Totul sub o justificare pe care premierul Benjamin Netanyahu o repetă obsesiv: că aceste lovituri „au dat înapoi programul nuclear iranian cu ani de zile”. Fără a prezenta vreo probă concretă, Netanyahu se laudă că a reușit ceea ce și-a dorit de decenii – să lovească la nucleul puterii iraniene – și sfidează apelurile globale la reținere: „Ce a simțit regimul ayatollahilor până acum e nimic față de ceea ce le rezervăm în zilele viitoare”, a amenințat el, promițând că „vom lovi fiecare sit și fiecare țintă a regimului de la Teheran”.
Analiza militară: Schimbarea tacticii Israelului și răspunsul Iranului
Retorica belicoasă a guvernului israelian a atins cote incendiare. Ministrul Apărării, Israel Katz, a lansat un avertisment îngrozitor: dacă ghidul suprem iranian Ali Khamenei „continuă să lanseze rachete spre frontul intern israelian, Teheranul va arde”. Asemenea declarații – venite de la vârful unui stat ce se revendică drept „singura democrație din Orientul Mijlociu” – trădează disprețul total față de populația civilă a inamicului. De altfel, țintele lovite de Israel confirmă această nouă strategie de „autoapărare ofensivă”: după ce a bombardat ani la rând ținte militare iraniene din umbră, acum Israelul atacă fățiș infrastructura vitală a Iranului.
În ultimele 48 de ore, avioanele israeliene au lovit depozitul de petrol Shahran de lângă Teheran, provocând un incendiu uriaș, și au bombardat masiv câmpul gazeifer South Pars – cea mai importantă sursă de energie a Iranului – forțând suspendarea producției. „Este o încercare de a paraliza economia Iranului”, explică analistul Manouchehr Takin, subliniind că lovirea South Pars agravează criza internă de energie din Iran, deja afectată de sancțiuni și proastă gestionare.
Cu alte cuvinte, Israelul lovește acolo unde doare cel mai tare un regim aflat în dificultate economică, țintind deliberat uzine, rafinării, depozite de combustibil – obiective civile, a căror distrugere afectează direct populația. Este o schimbare de tactică recunoscută chiar de analiștii regionali: dacă înainte Tel Aviv-ul elimina ținte militare – ofițeri, infrastructură balistică, oameni de știință, acum a trecut explicit la distrugerea „bunurilor” economice și energetice ale Iranului. Un fel de a pune un adversar în genunchi nu doar prin forța armelor, ci și prin foamete și întuneric, lovind rafinării de petrol și alimentarea cu gaz în plină vară caniculară.
Iranul, la rândul său, și-a calibrat răspunsul ca să zguduie sentimentul de invulnerabilitate al Israelului. Dacă regimul Netanyahu a crezut că „domul de fier” antirachetă va ține războiul departe de orașele sale, realitatea ultimelor zile l-a contrazis dureros. Sâmbătă noaptea, alarmele au sunat insistent la Haifa, în nord, și în regiunea Galileei de Vest, unde rachetele iraniene au lovit zone rezidențiale și au ucis cel puțin 11 persoane, rănind alte 13. Haifa – un oraș-port strategic ce adăpostește instalații petroliere și gazeifere – era de așteptat să devină ținta predilectă a Teheranului.
Analizele indică faptul că tirul asupra Haifei marchează începutul mult-promisului răspuns iranian pentru bombardamentele israeliene asupra siturilor energetice de lângă Bushehr și Abadan. Practic, Iranul transmite că „ochi pentru ochi” – dacă Israelul le arde rafinăriile și gazoductele, atunci nici porturile și complexele petro-chimice israeliene de la Mediterană nu vor fi cruțate.
Mai mult, Teheranul susține că a doborât un avion israelian F-35 de ultimă generație, o mândrie a arsenalului israelian, deși această revendicare nu a fost dovedită cu imagini și este negată oficial de Ierusalim.
Chiar și așa, pentru Israel șocul este real: pentru prima dată în istoria sa recentă, teritoriul său este ținta rachetelor unui stat adversar, nu doar a milițiilor proxy. Explozile au răsunat în Tel Aviv și Ierusalim, unde oamenii au simțit în miez de noapte cum solul se cutremură sub picioare și cerul se luminează de traiectoriile proiectilelor și ale interceptorilor porniți să le oprească.
Autoritățile israeliene au recunoscut cu greu că sistemele antiaeriene ultramoderne nu au făcut față unui tir atât de masiv: aproximativ un milion de israelieni au fost nevoiți să se adăpostească sâmbătă spre duminică, iar zona de lângă Tel Aviv a ajuns să cunoască groaza războiului: un bloc de locuințe distrus, copii și tineri uciși sau răniți, zeci de oameni prinși sub ruine. Imaginea salvatorilor israelieni scotocind cu câini dresați printre dărâmături, la lumina lanternelor, în căutarea supraviețuitorilor, seamănă tulburător de mult cu scenele văzute în Gaza sau Siria -277 un coșmar pe care israelienii de rând nu credeau că-l vor trăi vreodată pe propria piele.
Vocea poporului: Reacțiile cetățenilor israelieni la conflict
Totuși, în spatele patriotismului de fațadă se simte falia dintre guvern și societate. Oficial, propaganda de la Tel Aviv clamează că națiunea s-a unit în spatele armatei, hotărâtă să „scape lumea de amenințarea nucleară iraniană”. În realitate, mulți israelieni privesc cu teamă și scepticism deciziile aventuriste ale Cabinetului Netanyahu.
Analistul Ori Goldberg, un fin cunoscător al opiniei publice din Israel, remarcă faptul că „narațiunea oficială vorbește de un sprijin în masă pentru atacarea Iranului”, însă pe stradă domnesc anxietatea și neîncrederea. Oamenii nu cred în promisiunea guvernului că aceste lovituri vor distruge programul nuclear iranian sau că vor provoca schimbarea regimului de la Teheran, așa cum clamează Netanyahu. Dimpotrivă, mulți bănuiesc că motivațiile acestei campanii sunt mai degrabă politice – un artificiu al liderilor de a-și consolida poziția și a abate atenția de la problemele interne.
Goldberg descrie o populație obosită de război și minciuni oficiale: „Nu există nicio încredere în capacitatea guvernului de a proteja civili… Oamenii se simt abandonați”, afirmă el tranșant. Această propoziție – „oamenii se simt abandonați” – ar trebui să dea fiori reci oricărui politician responsabil. În traducere liberă, ea înseamnă că între cetățeni și conducători s-a căscat o prăpastie primejdioasă: israelienii de rând nu se mai simt apărați, ci sacrificați pentru jocuri de putere.
Responsabilitatea publică s-a decuplat de deciziile regimului Netanyahu, iar societatea civilă din Israel pare redusă la statutul de spectator șocat, neputincios să-și mai tragă la răspundere guvernanții. Până și unii politicieni din opoziție, altfel critici acerbi ai lui Netanyahu, s-au simțit obligați să aplaude loviturile asupra Iranului – un patriotism reflex sub presiunea momentului, care din păcate suspendă orice dezbatere democratică.
Ofer Cassif, un deputat de stânga izolat în Knesset, a denunțat cu amărăciune „decizia lui Netanyahu, născută din stresul poziției sale politice și dependența de sânge și forță”, menită să-i prelungească supraviețuirea la putere. Cassif regretă că până și opoziția s-a lăsat prinsă în această cursă sângeroasă, în loc să denunțe manevra disperată a unui premier cu reputația șubrezită de eșecuri și acuzații de corupție.
Adevărul incomod este că Netanyahu pare să fi devenit dependent de conflict – fie în Gaza, fie cu Iranul – pentru a-și ține coaliția unită și a evita o prăbușire politică ce l-ar expune în fața justiției. Iar acum, odată declanșat acest război „preventiv”, chiar și criticii lui par captivi într-o logică a ralierei în jurul drapelului, neîndrăznind să mai ceară socoteală guvernului în timp ce „țara este sub atac”.
Reacția mondială: Condamnări și apeluri la de-escaladare
În exterior însă, izolarea Israelului se accentuează pe zi ce trece. Dacă intenția tacită a lui Netanyahu a fost să deturneze atenția de la masacrul prelungit din Gaza și să se reinventeze ca erou al „luptei contra Iranului”, pariul pare să se întoarcă împotriva lui. Valul de indignare internațională stârnit de bombardarea Iranului a fost imediat și aproape general.
Turcia a reacționat furibund: președintele Recep Tayyip Erdoğan l-a acuzat direct pe Netanyahu că vrea „să târască întreaga regiune în flăcări” și folosește atacurile asupra Iranului ca să deturneze atenția de la „genocidul din Gaza” pe care Israelul îl comite de 20 de luni.
În convorbiri telefonice cu liderii Arabiei Saudite, Iordaniei și Egiptului, Erdoğan a numit Israelul „principala amenințare la adresa stabilității regionale” și a cerut oprirea imediată a ofensivei, insistând că singura soluție la disputa nucleară este întoarcerea la masa negocierilor. Tonul Turciei a fost preluat, deloc surprinzător, de majoritatea țărilor musulmane: Arabia Saudită – ironic, un fost adversar al Iranului – a condamnat „agresiunea flagrantă a Israelului împotriva Republicii Islamice Iran”, calificând-o drept violare a suveranității iraniene și a dreptului internațional.
Qatarul a denunțat la rândul său atacul ca pe o „încălcare clară” a normelor internaționale și a cerut soluții diplomatice urgente.
Chiar și Omanul, mediator tradițional între Iran și Occident, a adoptat un ton dur neobișnuit, numind lovitura israeliană „o escaladare imprudentă și periculoasă” ce încalcă flagrant Carta ONU și destabilizează pacea regională.
Mesajele venite dinspre marile puteri au fost mai amestecate, dar la fel de alarmate în substanță. Rusia, prin vocea președintelui Vladimir Putin, a condamnat atacurile Israelului și a avertizat asupra „consecințelor imprevizibile” ale escaladării conflictului. Putin și omologul său american, Donald Trump, au avut chiar o convorbire de urgență de 50 de minute pe această temă. Pentru prima dată de la declanșarea războiului, cei doi lideri (altminteri aflați pe poziții opuse în dosarul Ucrainei) par să fi căzut de acord că situația este „foarte îngrijorătoare” și că trebuie evitată o conflagrație regională de proporții.
Totuși, divergențele de fond rămân: Trump a lăudat inițial „excelentul atac israelian” și a amenințat Teheranul cu „consecințe și mai dure” dacă va îndrăzni să riposteze. Ba mai mult, președintele american – vizibil încântat să joace rolul de broker al păcii dintr-un conflict pe care el însuși l-a încurajat din umbră – a transmis pe rețeaua sa Truth Social un amestec bizar de avertisment nuclear și ofertă de negociere: „Dacă Iranul ne atacă în orice fel, forțele armate americane vor lovi cu o putere cum nu s-a mai văzut”, a scris Trump, adăugând însă imediat că „putem obține ușor un acord între Iran și Israel ca să punem capăt acestui conflict sângeros”.
Cum anume ar arăta un asemenea „acord” nu e clar – Trump nu a oferit detalii, dar tonul său bombastic sugerează că mizează pe o capitulare iraniană sub spectrul forței brute.
În paralel, China a ieșit și ea la rampă în sprijinul Iranului: ministrul de externe Wang Yi a sunat atât la Teheran cât și la Ierusalim și a transmis un mesaj fără echivoc de la Beijing – atacurile Israelului sunt „inacceptabile” și reprezintă o violare gravă a principiilor de bază ale relațiilor internaționale, exprimând disponibilitatea Chinei de a juca un rol în dezamorsarea crizei.
Europa Occidentală, deși condamnă retoric escaladarea, s-a agățat inițial de limbajul diplomatic temperat. Germania și Marea Britanie au făcut apel la „reținere” de ambele părți și au semnalat că prioritatea este evitarea destabilizării întregului Orient Mijlociu. Chiar și Franța, prin președintele Macron, după ce a sunat la Teheran, a cerut „maximă reținere” și întoarcerea la negocieri, reiterând însă – aproape reflex – „dreptul Israelului de a se apăra” și preocuparea față de programul nuclear iranian.
Astfel de formule diplomatice șablon – de genul „Israel are dreptul la autoapărare, dar să dea dovadă de reținere” – sună cel puțin cinic în contextul actual. Occidentul încă ezită să condamne direct un aliat vechi precum Israelul, chiar și când acesta încalcă flagrant dreptul internațional printr-un atac preventiv asupra unui stat suveran. Iar această indulgență duplicitară nu face decât să submineze și bruma de autoritate morală pe care Vestul pretinde că o mai are pe scena globală.
Aspecte etice și legale: „Autoapărare” vs. agresiune
Pentru că, dincolo de calculele strategice, implicațiile morale ale acestui nou tip de „autoapărare ofensivă” sunt profund tulburătoare. Israelul încearcă să rescrie regulile după care funcționează ordinea internațională de la Al Doilea Război Mondial încoace – și anume că niciun stat nu are dreptul să atace preventiv alt stat în absența unui pericol iminent, sub pretextul „legitimei apărări”.
Or, exact asta a făcut guvernul Netanyahu: a lovit primul, proclamând că altfel „Iranul oricum ne-ar fi atacat în viitor”. Este o justificare periculoasă și ipocrită. Ipocrită, pentru că vine din partea unui stat care el însuși deține un arsenal nuclear nedeclarat (zeci de focoase atomice) și refuză să semneze Tratatul de Neproliferare, dar care vrea să interzică Iranului chiar și posibilitatea teoretică de a construi vreodată arma atomică. Periculoasă, pentru că dacă acest precedent rămâne nesancționat, orice țară cu forță militară ar putea mâine să își atace vecinii invocând „autoapărarea preventivă”.
Conceptul de legitimă apărare devine o glumă sinistră dacă îl poți aplica discreționar pentru a porni un război după bunul plac. Juriști internaționali au punctat deja evidența: loviturile Israelului asupra Iranului nu se încadrează în dreptul inerent la autoapărare consacrat de Carta ONU, deoarece Iranul nu desfășura niciun atac armat iminent împotriva Israelului care să justifice răspunsul militar. A invoca „posibila obținere a unei arme nucleare într-un viitor apropiat” drept motiv pentru a bombarda o țară acum este un argument specios ce nu se sprijină pe niciun cadru legal internațional – practic, o întoarcere la legea junglei, unde cel mai tare lovește primul sub pretextul că altfel ar fi fost el lovit.
Mai grav, costul moral al acestei doctrine a loviturii preventive îl simțim deja în vieți omenești distruse. Zeci de copii iranieni zdrobiți sub dărâmături la Teheran – ce „autoapărare” oferă moartea lor prematură? Ce securitate reală câștigă Israelul din uciderea unor familii întregi într-o țară care, oricum, nu apucase să atace Israelul? De partea cealaltă, copii israelieni sfâșiați de rachete iraniene – ce justificare are uciderea lor, alta decât setea de revanșă și logica războiului total? Niciuna.
Să nu uităm că această tragedie are loc pe fundalul unui alt carnagiu injustificabil moral: războiul din Gaza, unde peste 55.000 de palestinieni – majoritatea civili – au fost uciși în 20 de luni de campanie „antiteroristă” israeliană. Comunitatea internațională a asistat impotentă la acel dezastru umanitar, permițând Israelului să se obișnuiască cu ideea că poate acționa fără consecințe.
Acum, extinderea acelorași tactici de „teroare punitivă” asupra unei țări întregi ca Iranul ridică miza la un nivel apocaliptic. Oriunde există instalații nucleare și rafinării petroliere, loviturile militare au consecințe potențial catastrofale pentru mediu și omenire, după cum avertizează și experții Agenției Internaționale pentru Energie Atomică.
Fumul gros ce se ridică din rafinăria bombardată de lângă Teheran nu poluează doar aerul Iranului, iar un incident la centrala nucleară de la Bushehr (dacă ar fi lovită) ar disemina radiații mortale dincolo de granițe. Cu alte cuvinte, „autoapărarea” lui Netanyahu pune în pericol nu doar inamicul vizat, ci și stabilitatea unei întregi lumi interconectate.
Impactul global: Tensiuni economice și geopolitice
Geopolitic, consecințele ofensivei sub pretext defensiv a Israelului sunt la fel de explozive. Ne aflăm în pragul unei conflagrații regionale: Iranul a avertizat că, dacă atacurile continuă, ar putea închide Strâmtoarea Hormuz – artera prin care curge o cincime din petrolul lumii. Deja prețul petrolului a explodat cu 9% într-o singură zi, investitorii temându-se că exporturile din Golf vor fi întrerupte. Țările din Golf, de la Arabia Saudită la Emirate, tresar la gândul că Iranul ar putea lovi baze americane de pe teritoriile lor, implicându-le astfel fără voie în război. Chiar Yemenul, prin rebelii Houthi aliați ai Iranului, a lansat deja rachete balistice spre Israel (vizând zona Tel Aviv-Jaffa) – semnalul că frontul se poate lărgi rapid.
O conflagrație ar putea atrage și Libanul sau Siria într-un domino al haosului. E drept, Iranul nu mai dispune de forța de șoc de odinioară a proxy-urilor sale: Hamas în Gaza și Hezbollah în Liban au fost decimate de recentele războaie, iar liderii lor fie morți, fie ascunși. Dar tocmai această slăbire a aliaților săi ar putea împinge regimul de la Teheran să acționeze direct și disperat, considerând că nu mai are nimic de pierdut. Un „Iranistan” devastat economic și fără prieteni regionali ar putea calcula că e mai bine să lupte acum pe toate fronturile decât să moară încet sub lovituri repetate.
În plus, chemarea lui Netanyahu către populația Iranului de a se ridica la revoltă împotriva propriilor conducători a stârnit furie naționalistă chiar și printre iranienii care detestă regimul. În fața bombardamentelor străine, poporul iranian – asemenea oricărui popor – tinde să strângă rândurile în jurul drapelului, nu să facă pe plac inamicului. Astfel, speranța Israelului de a provoca o schimbare de regim la Teheran prin forță brută este nu doar iluzorie, ci și contraproductivă.
Dacă ceva se va schimba în Iran, va fi probabil decizia de a se retrage total din orice acord nuclear și de a alerga spre bomba atomică ca unică garanție de supraviețuire, văzând soarta Irakului sau Libiei.
Netanyahu, orbit de ambiția de a fi „eroul” care a zdrobit programul nuclear iranian, riscă să obțină exact contrariul: să convingă Iranul că numai deținerea armei nucleare îl mai poate proteja de agresiuni viitoare. Iar o cursă a înarmării nucleare în Orientul Mijlociu, stimulată de precedentul israelian, ar pune în pericol generații întregi.
Concluzie: Riscurile unei aventuri militare calculate
Ne aflăm, așadar, într-un moment de cumpănă istorică în care limbajul diplomatic obișnuit nu mai folosește la nimic. Să numești „îngrijorătoare” situația sau să chemi „la calm și reținere” de ambele părți este nu doar steril, ci de-a dreptul insultător față de sutele de victime care sângerează sub dărâmături.
Conflictul Israel-Iran din iunie 2025 expune brutal eșecul comunității internaționale de a impune măcar aparența unor reguli sau limite morale. Sfidând apelurile la pace ale Romei – Papa Leo al XIV-lea a implorat „rațiune și responsabilitate” și o lume fără amenințarea nucleară – părțile beligerante par hotărâte să meargă până la capăt.
Netanyahu și acoliții săi, amețiți de fervoarea belică, sunt gata să dea foc întregului Orient Mijlociu pentru a-și atinge scopurile și a-și salva cariera politică. Ei mizează pe un Occident complăcut, care le va oferi, ca de obicei, acoperire diplomatică sau măcar drept de veto la ONU prin bunăvoința Washingtonului.
Dar vremurile s-au schimbat: indignarea publică globală față de masacrul din Gaza a transformat deja Israelul într-un stat-paria în ochii multora. Prin extinderea războiului în Iran, Tel Avivul își sapă și mai adânc groapa izolării. Proprii aliați moderați din lumea arabă îi întorc spatele, iar pe străzile Occidentului protestele masive prorocesc o pierdere irecuperabilă a simpatiei de odinioară.
Mai grav, acest război cinic riscă să reverberese într-un mod sinistru: crescând furia generală, ar putea alimenta noi valuri de antisemitism în lume, punând în pericol comunități evreiești nevinovate, după cum avertizează unii observatori. Toate acestea, pentru ce? Pentru o demonstrație de forță pe termen scurt, pentru vanitatea unui politician încolțit, pentru iluzia că securitatea se poate obține prin teroare preventivă.
În numele „autoapărării”, guvernul Netanyahu a ales ofensa maximală – o strategie care compromite însăși ideea de responsabilitate publică.
Poporul israelian nu a fost consultat dacă vrea un război total cu Iranul, însă acum este nevoit să trăiască sub amenințarea rachetelor și în angoasa unui posibil dezastru mai mare.
La Teheran, oamenii de rând își îngroapă morții și se întreabă ce vină au purtat copiii lor în jocurile geopolitice dintre un regim autoritar și un altul. Lumea privește uluită cum un stat ce s-a considerat multă vreme victimă înconjurată de dușmani a devenit el însuși agresor neprovocat, aprinzând fitilul unui conflict regional cu consecințe incalculabile.
În acest tablou sumbru, nu există învingători reali, doar victime și responsabili. Iar responsabilitatea – morală, politică, istorică – pentru acest război poartă un nume clar: Benjamin Netanyahu și camarila sa.
Oricâte declarații meșteșugite despre „dreptul la autoapărare” ar emite biroul său de propagandă, realitatea rămâne neschimbată: Israelul practică acum o „autoapărare” ofensivă, adică un război de alegere vândut publicului ca necesitate.
Este o minciună periculoasă, care ucide oameni reali. Iar datoria noastră, ca observatori onești, este să o demascăm. Să spunem lucrurilor pe nume, fără politețuri diplomatice: acesta nu mai este un conflict de supraviețuire, ci o aventură militară calculată, în care un guvern iresponsabil își pune în joc atât propriul popor, cât și stabilitatea lumii, pentru a-și atinge obiectivele. Iar când fumul se va risipi, tot ei – civilii simpli de pe ambele maluri ale baricadei – vor rămâne să plătească prețul păcii otrăvite care va urma. Netanyahu va pretinde gloria, însă adevărul istoric îl va consemna probabil drept cel care a aruncat un chibrit într-un butoi cu pulbere și a numit flama rezultată „lumină călăuzitoare”.
Ce ironie tragică: în numele apărării, se seamănă ruina; în numele securității, se creează un viitor și mai nesigur. Asta este moștenirea autoapărării ofensive: un prezent de coșmar și un viitor șubrezit moral. Să nu uităm asta când va veni, inevitabil, și momentul judecății publice.
StiriOneste.ro – 15 iunie 2025
Editorial fără cenzură. Nu vorbim despre națiuni. Vorbim despre regimuri. Nu confundăm popoarele cu liderii lor. Și nici tăcerea cu echidistanța.
2 răspunsuri