Într-o mișcare trecută aproape complet sub radarul presei centrale, România a acceptat să susțină — din buget propriu și prin sacrificarea propriilor venituri — un proiect regional de tranzit al gazelor naturale spre Ucraina. La finalul lunii mai 2025, Transgaz a anunțat, împreună cu operatorii de transport din Grecia, Bulgaria, Moldova și Ucraina, lansarea unui produs integrat numit „Route 1”. Acesta permite transportul de gaze naturale lichefiate (GNL), în principal din SUA, din terminalele grecești până în Ucraina, prin coridorul sud-nord care traversează România.
Ce este înspă important? Pentru ca această rută să devină competitivă economic, România a acceptat să reducă cu 25% tariful perceput pentru segmentul românesc al gazoductului transbalcanic — o infrastructură modernizată pe bani grei și susținută anual din bugetul companiei Transgaz. Iar acest gest unilateral nu este însosit de nicio compensație financiară din partea Uniunii Europene sau a altor parteneri.
Ce este „Route 1” și de ce contează
„Route 1” este un produs de transport integrat, care le permite traderilor să rezerve o singură capacitate, printr-un singur contract și la un tarif unificat, pentru întreg traseul: Grecia – Bulgaria – România – Moldova – Ucraina. Gazul vine în general sub formă de GNL importat în portul Alexandroupolis, regazeificat și injectat în rețelele grecești, apoi transportat pe cale terestră către est.
Inițiativa vine ca răspuns la criza energetică severă a Ucrainei, care a pierdut o parte semnificativă din producția internă și capacitatea de transport din estul țării. Operatorul ucrainean GTSOU a transmis public că tarifele de tranzit practicate de țarile de pe rută făceau imposibil transportul gazului la un preț acceptabil. În special România era vizată ca verigă scumpă. Sub presiunea combinată a GTSOU și a Comisiei Europene, Transgaz a cedat și a redus semnificativ tariful național.
România, singura care plătește din buzunar
Deși „Route 1” implică cinci țari, România este singura care suportă pierderi reale și directe, fără să obțină nimic clar în schimb. Iată de ce:
- Grecia câștigă: încasează taxe portuare și tarife comerciale pentru regazeificare, iar operatorul DESFA nu a anunțat reduceri majore.
- Bulgaria beneficiază de rolul de interconector, dar nu a raportat scăderi semnificative ale tarifelor.
- Moldova e practic sub controlul României prin Vestmoldtransgaz – segmentul e mic, cu impact bugetar minor.
- Ucraina a aplicat o reducere de 46% pe segmentul propriu, dar este și principalul beneficiar al gazului ieftin, deci aceasta funcționează mai degrabă ca o subvenție internă.
România, în schimb:
- a aplicat oficial o reducere de 25% pe segmentul românesc (Negru Vodă – Căușeni);
- nu a primit nicio promisiune de compensare din partea Comisiei Europene;
- nu are nicio garanție că volumele tranzitate vor fi suficiente pentru a acoperi pierderile.
Gazoductul transbalcanic are costuri fixe de operare (mentenanță, personal, compresoare, pierderi tehnice). Chiar dacă nu se transportă nimic, Transgaz trebuie să-l țină funcțional. Dacă licitațiile lunare de pe platforma RBP eșuează sau atrag volume mici, România rămâne cu pierderea.
Impact asupra Transgaz și bugetului de stat
Transgaz este o companie majoritar de stat, listată la bursă, dar controlată de Ministerul Energiei. În 2024, a plătit peste 200 de milioane de lei în dividende către bugetul public. Orice reducere de tarif care nu este compensată de creșterea volumului tranzitat în seamnă scădere de venit și implicit de profit, ceea ce în seamnă mai puțini bani virați la bugetul României.
Într-un context înse care Guvernul caută să reducă deficitul și să mărească colectarea, decizia de a tăia voluntar 25% dintr-un venit constant, fără analiză de impact sau dezbatere publică, este cel puțin bizară.
Unde este strategia României?
Spre deosebire de alte țări din regiune, România nu a negociat nimic în schimbul acestei reduceri. Nici fonduri europene pentru rețele, nici avantaje comerciale pentru Transgaz, nici garanții de contracte ferme pe termen lung. A jucat rolul „partenerului de încredere”, dar fără nicio contraprestație. Nicio altă țară nu a făcut un gest similar fără să-l capitalizeze politic, economic sau energetic.
În plus, reducerea a fost decisă fără o dezbatere parlamentară, fără consultare publică și fără comunicare instituțională clară. Totul a fost ambalat în câteva comunicate tehnice și tăcere generalizată.
Vilnius și Odesa: s-au pregătit lansările viitoare… România n-a cerut nimic
Deși public atenția s-a concentrat pe discursurile de solidaritate, în culisele summiturilor de la Vilnius (2 iunie 2025) și Odesa (12 iunie 2025) s-au conturat viitoarele direcții de integrare energetică regională. Iar România, prezentă la ambele, a preferat — din nou — să participe, nu să negocieze.
La Vilnius, reuniunea liderilor B9 și a statelor baltice, nordice și ucrainene a reconfirmat “drumul ireversibil al Ucrainei către NATO”. Dar dincolo de această formulă diplomatică, s-au discutat și aspecte concrete privind coridoarele energetice estice și extinderea sprijinului logistic pentru infrastructura de gaze, electricitate și transport combinat în Europa de Est. Tema gazoductului transbalcanic și a „Route 1” a fost abordată indirect, ca exemplu de solidaritate funcțională. Nimeni însă, din partea României, nu a pus problema compensațiilor sau a sprijinului financiar european pentru Transgaz.
La Odesa, pe 12 iunie, într-un summit regional al statelor de pe coridorul sud-nord, s-a discutat mult mai concret despre extinderea mecanismelor de transport de energie, inclusiv printr-un așa-numit „Vertical Corridor”, care ar urma să combine livrarea de gaze, electricitate și transport feroviar de-a lungul unei axe Grecia–Bulgaria–România–Moldova–Ucraina–Polonia. Ideea unei rețele integrate a fost susținută de Comisia Europeană, iar summitul a reprezentat o etapă preliminară în conturarea acestei strategii. România, prin președintele Nicușor Dan, a vorbit despre „unitate regională” şi a manifestat loialitate deplină faţă de Bruxelles, dar fără să revendice explicit niciun avantaj strategic sau financiar concret.
În ambele reuniuni, tema „Route 1” a fost prezentă — dar numai ca simbol al unei solidarități exemplare, nu ca rezultat al unei negocieri echitabile. Cei prezenți au lăudat reducerea tarifelor de tranzit, dar nimeni nu a menționat costurile suportate de România. Transgaz a fost prezentat ca model de deschidere, dar fără vreo mențiune a pierderilor asumate sau a vreunui plan de compensare europeană.
Important de reținut: produsul Route 1 are caracter temporar, cu valabilitate între 1 iunie și 31 octombrie 2025. După această dată, continuarea lui depinde de succesul rezervărilor și de voința politică a celor implicați. Cu toate acestea, la momentul redactării acestui articol, România este singura țară care a acceptat oficial o pierdere tarifară, fără să obțină nicio compensație, derogare sau sprijin suplimentar.
Iar la capătul acestor summituri, dincolo de fotografii și fraze comune, rămâne aceeași întrebare tăcută și dureroasă:
De ce România continuă să plătească politicile regionale din resurse proprii, fără să ceară nimic în schimb?
