În România postcomunistă, puțini oameni au reușit să transforme lipsa de profunzime filosofică în prestigiu mediatic așa cum a făcut-o Gabriel Liiceanu. Prezentat publicului drept „discipol al lui Noica” și „continuator al unei tradiții intelectuale” pe care el însuși a redus-o la statutul de editorialism moralizator, Liiceanu nu a fost niciodată ceea ce pretindea a fi: un filozof autentic.
Este greu de găsit în toată opera sa o singură idee originală, un sistem de gândire propriu sau măcar o încercare serioasă de a contribui la dezbaterea filosofică reală. În schimb, a excelat în ceea ce putem numi fără rezerve un oportunism rafinat: a pozat în conștiința critică a societății, dar doar când era convenabil politic; a vorbit despre „lichide” morale, dar le-a turnat întotdeauna în paharele celor aflați la putere.
Filosofia reinterpretată ideologic: cum Liiceanu îl citează pe Heidegger după ureche
Liiceanu s-a revendicat de la Heidegger, Cioran și Noica, dar a eșuat lamentabil în înțelegerea profundă a acestor gânditori. De pildă, gândirea heideggeriană despre ființă și angoasă a fost redusă de Liiceanu la câteva metafore palide despre moarte și sensul vieții, servite publicului ca mici mostre de înțelepciune preambalată. La Cioran, a văzut doar cinismul, nu și luciditatea radicală; iar din Noica a făcut un fel de guru cultural – o caricatură a ceea ce a fost, de fapt, un intelectual problematic, dar profund.
Mai grav este că a folosit aceste nume pentru a-și justifica propriile poziții ideologice, ca și cum autoritatea lor i-ar putea valida orice părere personală.
Asta nu e filozofie, e trafic cu simboluri.
De la comunism la postcomunism: traseul politic al unui intelectual de salon
Liiceanu nu a fost un dizident în perioada comunistă. Dimpotrivă, a publicat nestingherit și a fost protejat de Noica – el însuși un privilegiat al regimului, izolat la Păltiniș, dar niciodată persecutat cu adevărat. Jurnalul de la Păltiniș, apărut în 1983, nu a fost un act de curaj, ci un produs editat, acceptat și chiar încurajat de sistem, tocmai pentru că nu deranja pe nimeni.
După 1989, Liiceanu a știut să-și joace cartea: a devenit editor, a construit Humanitas ca o fortăreață a dreptei intelectuale, a fost un apropiat al regimului Constantinescu și apoi un propagandist fidel al regimului Băsescu. Criticile sale au fost întotdeauna unidirecționale: doar către PSD, niciodată către abuzurile „propriilor” oameni.
Editorialul lui Liiceanu din aprilie 2025: elogiu pentru Bolojan și sprijin mascat pentru Nicușor Dan
În editorialul său publicat în aprilie 2025, Gabriel Liiceanu îl laudă fără rezerve pe Ilie Bolojan, pe care îl numește „om de stat” și îl propune ca soluție salvatoare pentru România. În aceeași linie, îl legitimează indirect pe Nicușor Dan, prezentându-l ca exponent al „normalității” într-o lume politică coruptă.
Numai că, în prostia și înfatuarea lui – aceea de a se crede un mare vizionar moral – Liiceanu a făcut mai mult decât să-și declare preferințele: a devoalat, fără să vrea, strategia electorală comună a PNL și USR. Un tandem Dan-Bolojan, în care Liiceanu se visează probabil consilier moral, este servit publicului sub forma unei meditații filozofico-politice.
Dar este, de fapt, propagandă pură.
Mereu în slujba puterii, mereu departe de adevăr
Gabriel Liiceanu nu a fost niciodată un intelectual al rezistenței, ci un agent al conformismului elegant. A îmbrăcat oportunismul în fraze lungi, a confundat moralismul cu filozofia și a pozat în martir când, de fapt, a fost un privilegiat.
Este important ca românii să înțeleagă că Liiceanu nu e un model de conștiință, ci o oglindă a sistemului: lucioasă, dar goală.
Și, în mod ironic, chiar el a spus-o cel mai bine, deși despre alții: „apele curate nu le fac lichelele”. Corect. Dar le beau cu nesaț.
