31 octombrie 2025 – Potrivit unei analize publicate de The Economist, Ucraina va avea nevoie de 389 miliarde de dolari în numerar și armament între 2026 și 2029 pentru a putea continua războiul cu Rusia.
Suma este aproape dublă față de totalul sprijinului financiar și militar oferit de țările europene din 2022 până astăzi — un semnal clar că efortul de război intră într-o fază de uzură financiară, nu doar militară.
Război pe datorie
Raportul estimează că doar pentru 2026, Ucraina va avea nevoie de peste 90 de miliarde de dolari pentru a-și menține armata în teren, a repara infrastructura energetică și a acoperi deficitul bugetar.
Aproximativ două treimi din aceste fonduri ar trebui să provină din ajutoare externe — în special Uniunea Europeană și instituții financiare internaționale.
Dar, la trei ani de la începutul invaziei, semnele de „oboseală strategică” se văd tot mai clar: pachetele de ajutor european întârzie, Congresul american e divizat, iar unele state europene – printre care Germania și Italia – cer „reevaluarea mecanismelor de sprijin”.
Ucraina între realism și propagandă
În timp ce președintele Volodimir Zelenski vorbește despre „războiul pentru supraviețuirea Europei”, cifrele arată o realitate crudă: Ucraina consumă lunar resurse financiare și militare mai mari decât produce.
Fiecare rachetă interceptată înseamnă costuri de milioane, iar fiecare lună de front deschis adaugă alte miliarde la nota de plată globală.
The Economist atrage atenția că Ucraina a devenit deja un stat dependent de asistență militară străină, iar orice schimbare strategică sau politică în Washington sau Bruxelles poate destabiliza întregul front.
Europa plătește mai mult, dar influențează mai puțin
Între 2022 și 2025, Europa a oferit Kievului peste 210 miliarde de euro în sprijin financiar, militar și umanitar.
Totuși, deciziile strategice esențiale — de la linia negocierilor până la prioritățile pe front — se stabilesc la Washington, nu la Bruxelles.
De ce? Pentru că Europa plătește, dar nu decide.
Sprijinul european se dispersează printr-o birocrație supranațională care diluează responsabilitatea politică: fiecare stat contribuie, dar nimeni nu vorbește „în numele Europei”.
În timp ce Uniunea finanțează salarii publice la Kiev, achizițiile de armament trec prin companii americane, iar logistica majoră este coordonată de Pentagon.
Statele europene s-au trezit astfel în postura de sponsor colectiv, nu actor geopolitic.
Washingtonul decide când, cât și ce tip de armament ajunge la Kiev — iar Bruxellesul confirmă și plătește nota.
Această asimetrie a transformat Uniunea într-un finanțator obedient, dar fără un rol real în arhitectura de securitate post-război.
Iar când Trump a început să vorbească deschis despre renegocierea contribuțiilor și retragerea finanţării pentru Ucraina, capitalele europene au realizat că nu mai pot cumpăra influență, ci doar arme pentru a le livra Kievului.
Sunt invitate la masă doar după ce meniul e decis.
România, la intersecția dintre solidaritate și suprasolicitare
Pentru România, conflictul din Ucraina a însemnat o combinație de costuri ascunse și riscuri directe.
De la investițiile logistice și umanitare de la graniță, până la menținerea unui contingent NATO consistent la Câmpia Turzii și Mihail Kogălniceanu, factura de securitate a crescut constant.
În același timp, Bucureștiul rămâne blocat într-o dublă vulnerabilitate: economică (prin creșterea prețurilor la energie, transport și agricultură) și geopolitică (prin proximitatea cu frontul și dependența de deciziile Washingtonului).
România contribuie deja indirect la efortul ucrainean prin bugetul european, dar fără un control real asupra modului în care acești bani sunt gestionați.
Și, pe măsură ce notele de plată cresc, la București apare o întrebare tot mai incomodă: cât din solidaritatea europeană mai poate fi susținută dintr-o economie națională care abia își acoperă propriile cheltuieli?
Perspective
Cu un buget militar intern care abia acoperă 30% din nevoi și un aparat birocratic slăbit de corupție, Ucraina intră într-o etapă în care supraviețuirea devine mai degrabă un exercițiu de finanțare globală decât o strategie militară.
În timp ce pe front se discută cifre, în culise se calculează dobânzi.
Iar la final, nu e deloc sigur că factura va fi achitată de cei care au pornit războiul — ci de cei care l-au finanțat.
Articol publicat de Știri Oneste, platformă independentă de analiză și informație
