România, țara în care Alexandru Florian, un cetățean plătit generos din banii statului român, își permite să considere Ortodoxia o crimă și pe Brâncoveanu un infractor.
Au ajuns să ne spună că un cântec istoric, cu referințe la daci, Brâncoveanu, Iancu, Horia și martirii din temnițele comuniste, e „legionar”. Că un cor care cântă „Avem o țară” în Catedrala Națională e un atac la democrație. Că Ortodoxia, pământul, istoria și eroii sunt, brusc, semnele „extremei drepte”. Că tot ce n-are în el pronume neutre, steluțe și multiculturalism reciclabil e un risc pentru noile șabloane ale Europei. Și dacă nu te conformezi, îți sar în cap „instituții de vigilență democratică”, copy-paste la argumente și ton.
S-a ajuns la un punct în care nu mai discutăm despre ce e sau nu extremist, ci despre cine are voie să definească identitatea României. Și, mai grav: cu ce drept o face.
Cine sunt „extremiștii” după noua definiție?
Pe scurt: noi toți. Sau oricine își mai permite luxul să creadă că România există ca entitate istorică, nu doar o banală stație Schengen, că ortodoxia e o parte autentică a acestui loc, nu o înapoiere medievală, și că jertfa unui Brâncoveanu sau a unui Horia e parte din filonul național, nu preludiul pentru nostalgii fasciste.
Ce conține, de fapt, această melodie atât de „scandalos-legionară”?
– Dacii, simbol al rezistenței unui popor.
– Putna și Ștefan cel Mare – întemeietor de țară și apărător al creștinătății.
– Brâncoveanu, sfânt ucis cu fiii săi de Imperiul Otoman pentru că nu și-a lepădat credința.
– Avram Iancu și Horia, martiri ai revoltei în Transilvania.
– O referință clară la jertfele anti-comuniste din temnițele secolului XX.
Aceasta e, de fapt, istoria noastră. Îngăduită, predată, comemorată, recunoscută și de stat, și de biserică. Dar, subit, când e pusă laolaltă într-un cântec solemn, devine „discurs extremist”.
Nu pentru că ar invoca Garda de Fier. Nu pentru că ar cere violență. Nu pentru că ar propune un stat teocratic ori un lider cu cămașă verde. Ci pentru că îndrăznește să lege națiunea, sacrificiul și ortodoxia în aceeași propoziție publică. Iar asta nu mai are voie să existe, ni se spune de la centru, într-o Europă nouă unde identitățile trebuie amestecate, diluate sau, mai bine, neutralizate.
Instituții pe post de cenzori morali: când memoria devine instrument de control
Dar nu doar scandalul în sine e revoltător. Ci cine îl orchestrează. Și cu ce autoritate.
Avem un director de institut – Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” – care a decis că un cântec despre Brâncoveanu, Horia și martirii din temnițele comuniste e „motivat ideologic” și trebuie investigat de „instituțiile abilitate”.
Asta, în România anului 2025, stat declarat „național, suveran, independent, unitar și indivizibil” (articolul 1 din Constituție), cu libertate de exprimare garantată (art. 30) și libertate religioasă asigurată (art. 29).
Îl invit pe domnul Alexandru Florian să lectureze textele constituţionale, iar dacă este atât de preocupat de crimele contemporane, îi adresez a doua invitaţie – să lectureze comunicatele Curţii Penale Internaţionale, poate le aprofundează un pic şi îşi îndreaptă atenţia într-acolo.
Când cineva abuzează poziția publică pentru a transforma simboluri naționale în „infracțiuni ideologice”, nu doar că acționează în afara spiritului constituțional, ci și murdărește memoria unui popor care a suferit destul din cauza cenzurii — fie ea roșie, verde sau acum „antifascistă”.
Institutul „Elie Wiesel” nu are nicio autoritate de a dicta ce se poate cânta în biserică, nici de a cere anchetarea unor versuri cu eroi canonizați de Biserica Ortodoxă și recunoscuți de istoria oficială a Statului Român.
Dacă îi deranjează cântece despre Putna, Brâncoveanu și martiri, fie să conteste Biblia și Evangheliile, fie să declare deschis că România însăși e o problemă. Să n-o mai facă, totuși, sub masca „vigilenței democratice”.
Când „antisemitismul” devine scut pentru ștergerea identității românești
Problema nu e Holocaustul. Holocaustul trebuie comemorat și combătut ferm, dar nu prin extindere abuzivă la simboluri naționale ortodoxe. Problema e folosirea lui ca bâtă. Ca alibi pentru demolarea oricărei expresii identitare care nu convine noii „pedagogii de popor”.
Nu poți proteja memoria Holocaustului prin interzicerea memoriei martirilor români. Nu poți combate extremismul prin vânătoarea corului catedralei. Și nu poți promova democrația cu instituții care cer „sesizarea de urgență” împotriva cântecelor din CATEDRALA NAŢIONALĂ.
Pericolul nu e cântecul. E reeducarea pe șoptite.
Ceea ce se întâmplă azi nu e vigilență morală. E confiscare. Suprimare. Ștergere programată a rădăcinilor. Și înlocuirea lor cu o cultură difuză, standardizată, sterilă, fără eroi, fără sfinți, fără sacrificiu.
Dacă avem o problemă în România, nu e cântecul corului. Ci cinismul cu care cineva vrea să spună că a fi român și ortodox e o formă de „derapaj extremist”.
Dacă am ajuns să investigăm cântări românești în Catedrală, dar nu investigăm impostura morală în numele „valorilor”, atunci nu România e extremistă. Ci cei care o pun la zid.
Concluzia?
Dacă cântecul „Avem o țară” e scandalos, atunci România însăși e scandal. Dacă troița, Putna, Brâncoveanu și martirii sunt motive de sesizare „la centru”, înseamnă că nu cântecul e problema. Ci lupta de dezmoștenire simbolică a acestui neam.
Și, culmea, această luptă a dezmoștenirii nu vine de la călăii de ieri, ci de la securiștii morali de azi care cred că pot șterge cu un formular istoria unei națiuni.
Articol publicat de Știri Oneste, platformă independentă de analiză și informație
