01 noiembrie 2025 – În timp ce Pokrovsk – nodul logistic-cheie din estul Ucrainei – se află sub presiune extremă, preşedintele Volodimir Zelenski anunţă că armata rusă a desfăşurat aproximativ 170.000 de soldaţi în zonă şi, deşi susţine că trupele ucrainene se retrag în ordine, recunoaşte că „situaţia e dificilă”
În urmă cu câteva zile, pe 26 octombrie, scriam că Pokrovskul este pierdut operațional. Nu „amenințat”, nu „sub presiune”, nu „în linia întâi a rezilienței”, ci pierdut. Rutele de aprovizionare erau deja sub control de foc, apărarea ucraineană era împărțită în buzunare fără legătură între ele, iar Mirnograd devenea următoarea treaptă tactică pentru trupele ruse. Atunci am spus-o limpede: în termeni militari, orașul nu mai putea fi salvat.
Astăzi, la mai puțin de o săptămână distanță, hărțile de front confirmă exact acel tablou. Nu prin interpretări, nu prin surse anonime, ci prin realitatea rece de pe hartă: sudul și sud-vestul Pokrovskului sunt deja roșii, cu prezență rusă confirmată în cartierele Zverevo, Troianda și în zona industrială. Mirnograd este lovit dinspre est și sud-est, iar șoseaua E50 – cordonul ombilical spre Pavlohrad – nu mai e rută logistică, ci teren bătut de artilerie.
Cu toate acestea, în România, presa „de știri externe” a descoperit o nouă specie de eroism: contraofensiva cu 10 oameni. Asta e noua mitologie oficială. Se ia un elicopter, se parașutează o echipă specială într-o zonă industrială deja compromisă, se filmează cu drona, se trimit imaginile la The Economist, iar apoi se publică în România ca „test de reziliență al armatei ucrainene”.
Nu glumesc. Așa arată știrea, pe deplin reală: „Bătălia pentru Pokrovsk – testul de reziliență al armatei ucrainene”. Ca și cum Pokrovsk ar fi o halteră de sală și nu un oraș pe cale să fie închis într-un cazan operațional.
Între timp, cei implicați direct în război vorbesc altă limbă. Zelenski, ca de fiecare dată înainte ca o poziție UCFA să fie pierdută, declară că „nu există încercuire, situația e sub control”. Aceeași replică la Severodonețk. La Bahmut. La Avdiivka. Același refren, de trei ani încoace: „nu e încercuire, nu e retragere, totul e planificat”. Apoi vin imaginile cu coloanele în retragere, drapele arse, depozite abandonate, declarația „ne-am regrupat tactic”. Și după aceea tăcere.
De partea cealaltă, Putin tocmai a spus în fața soldaților răniți, la spitalul Mandryka, ceea ce Kievul și presa occidentală încearcă încă să ascundă: „În Krasnoarmeysk (Pokrovsk), inamicul este blocat în încercuire. Suntem gata să oprim focul 2, 3, 6 ore, să intre jurnaliști străini și ucraineni și să vadă cu ochii lor starea unităților ucrainene.”
Rușii propun acces al presei pentru a filma încercuirea.
Ucrainenii declară că încercuirea nu există.
Presa românească, în schimb, scrie despre „contraatac surpriză” și „reziliență exemplară”.
Nimeni nu-și pune întrebarea de bază: cum arată o contraofensivă făcută cu zece oameni, într-un oraș în care restul trupelor abia mai au muniție? De ce e nevoie să filmezi operațiuni cu drona „pentru The Economist”, dacă frontul este într-adevăr stabil? Și mai ales: de ce harta spune una, iar știrile noastre alta?
Harta publicată cu doar 12 ore în urmă pe LostArmour – platformă OSINT folosită, ironic, chiar de analiștii NATO pentru validare vizuală – arată limpede ce presa noastră refuză să spună: Pokrovsk nu se mai apără, ci se împarte.
Nu mai există front unitar. Nu mai există rută logistică sigură. Nu mai există oraș în sens militar. Există doar o zonă în care rămășițele unor unități ucrainene sunt izolate, împinse spre nord-vest și așteaptă ori o evacuare, ori să fie declarate „eroi morți cu onoare”.
De ce contează asta? Pentru că războiul nu se mai poartă doar în Donbas. Se poartă în redacții. În discursuri. În credibilitate. Pentru că realitatea de pe hartă e una, dar România e hrănită cu altceva: cu tricolorulețul „Slavă Ucrainei!”, obligatoriu la începutul fiecărei știri externe, indiferent de conținut. Cu romantism de tastatură: „reziliență, speranță, ofensivă, moral ridicat”.
Și cu tăcere totală despre ce urmează.
Pentru că după Pokrovsk nu vine „încă o bătălie”. Vine Mirnograd. Și dacă Mirnograd cade, vine Pavlohrad. Iar dacă Pavlohrad cade, nu mai vorbim despre un oraș pierdut, ci despre o ruptură strategică: pierderea spatelui operativ al întregii apărări ucrainene din Donbas. După care linia se mută, inevitabil, la Sloviansk–Kramatorsk. Ultima redută pregătită din 2014.
Presa din România, în schimb, n-are timp de asta. Ea e ocupată cu altceva: repovestește PR-ul de front ca pe un reportaj de National Geographic, fără să clipească, fără să verifice, fără să compare hărți, fără să pună întrebări. E ca și cum am comenta un meci la televizor, dar refuzăm să ne uităm la tabelă.
Nu, Pokrovsk nu mai rezistă. Asta e realitatea.
Doar presa românească încă rezistă. Rezistă la fapte, rezistă la hărți, rezistă la proporții, rezistă la bun-simț. Dar nu rezistă la copy-paste din surse oficiale.
Și, ca de obicei, când adevărul nu mai încape în titlu, titlul mănâncă adevărul.
Articol publicat de Știri Oneste, platformă independentă de analiză și informație
