30 octombrie 2025 – În Odessa, orașul care a fost cândva simbolul cosmopolitismului, un amestec de limbi, culturi și umor care transcende granițele, monumentul lui Aleksandr Pușkin este acoperit cu scânduri. Se pregătește demolarea lui.
Nu e o glumă, nu e un act administrativ banal – e o execuție culturală. Iar în al patrulea an de război total, această execuție devine simptomul unei crize identitare. Fiindcă atunci când o națiune ajunge să-și distrugă simbolurile literare, sub pretextul „eliberării de influența rusă”, problema nu mai e geopolitică, ci profund identitară.
Odessa – un oraș care-și dezbracă propria piele
Odessa a fost mereu o sinteză – rusă în limbă, ucraineană în geografie, evreiască în spirit, europeană în aspirație. Pușkin nu a fost doar un poet exilat acolo, ci o parte din codul genetic al orașului. A scris despre străzile lui, despre mare, despre exil și dor. Chiar și în 2025, 68% din odesseni vorbesc rusă acasă, conform unui sondaj KIIS din septembrie 2025.
Acum, statuia lui e învelită în scânduri, ca un corp pe care îl pregătești pentru înmormântare.
Cei care demolează azi monumentele nu înțeleg că, în loc să șteargă imperiul, șterg urmele propriei istorii, uitând că istoria nu aparţine nici învingătorilor, nici învinşilor.
Nu e un gest de libertate, ci de amputare.
Nu e vindecare, ci auto-cenzură.
Când decolonizarea devine dogmă
Orice națiune aflată în război are tentația de a-și defini dușmanii nu doar pe câmpul de luptă, ci și în bibliotecă. Așa a făcut Revoluția Franceză când a ars arhivele regale, așa au făcut bolșevicii când au ras biserici, așa a făcut Mao Zedong când a rescris manualele de istorie în timpul „Revoluției Culturale”.
Astăzi, Kievul urmează același reflex: purificarea simbolică. Legea 7254 din 2023 a dus la îndepărtarea a 327 de monumente „imperiale” în 18 luni.
Tot ce poartă eticheta „rus” devine suspect. Tot ce amintește de trecut devine „pericol ideologic”.
Este același mecanism care i-a făcut pe fanaticii de altădată să dărâme biblioteci și să șteargă chipuri din fotografii.
Ironia istoriei e că exact în numele „eliberării” se produce o nouă formă de totalitarism cultural. Nu echivalăm intenţiile, dar mecanismul este identic.
Când statul decide cine merită să rămână în memorie și cine trebuie îngropat, nu mai e vorba despre artă, ci despre controlul conștiinței colective.
Pușkin, țapul ispășitor perfect
Pușkin n-a fost un ideolog al imperiului. Dimpotrivă, a fost adesea în conflict cu țarul, cenzurat, marginalizat. Dar pentru noul naționalism ucrainean, nu contează biografia – contează eticheta. Pușkin a fost și rebel, și beneficiarul imperiului – o ambiguitate pe care Ucraina nu și-o permite acum. A scris „Către cuceritorul Caucazului” – dar dar a scris și „Satul” împotriva iobăgiei.
Rusia = dușman, deci cultura rusă = otravă.
Așa ajungem ca poezia să fie judecată politic, iar literatura să devină „vinovată prin asociere”.
E o logică pe care am mai văzut-o: în anii ’30, naziștii ardeau cărțile „ne-germane”, în China lui Mao erau interzise operele „decadente”, iar în Cambodgia lui Pol Pot, simpla cunoaștere a unei limbi străine era motiv de execuție.
De fiecare dată, purificarea ideologică a început cu monumentele și s-a terminat cu oamenii.
Memoria nu e propagandă
A păstra un monument nu înseamnă a glorifica un regim. Înseamnă a recunoaște că istoria nu poate fi rescrisă după gustul celor de azi.
Demolarea simbolurilor culturale este, în fond, o formă de frică: frica de dialog, frica de complexitate, frica de ambiguitate.
Un popor cu adevărat liber nu-și distruge poeții.
Îi citește critic, îi înțelege, îi discută – dar nu-i aruncă în praf.
Ucraina între memorie și uitare
Războiul a transformat Ucraina într-o națiune care luptă pentru supraviețuire. Dar supraviețuirea fizică nu e totul. În Bucha, unde au fost găsite gropi comune, oamenii vor să uite. În Odessa, unde au fost într-adevăr bombardamente, dar nu s-a tras un glonț, vor să șteargă.
Dacă, în procesul acesta, Ucraina își distruge memoria comună cu Europa, își pierde tocmai fundamentul pe care ar trebui să-și construiască viitorul. Europa nu a câștigat libertatea dărâmând statuile lui Napoleon – ci citindu-l critic.
Libertatea adevărată nu vine din ștergerea trecutului, ci din împăcarea cu el.
Odessa nu devine mai ucraineană fără Pușkin – devine doar mai săracă. Și când un popor își taie poeții, își taie și limba în care visează. Iar visele nu se traduc în nicio limbă impusă.
Și, odată cu fiecare statuie dărâmată, Ucraina mai pierde o bucățică din sufletul care o făcea altădată un pod între lumi.
Articol publicat de Știri Oneste, platformă independentă de analiză și informație
