Legea prosumatorilor, care permitea compensarea gazului cu energia solară și autonomie pentru școli și primării, a fost blocată la CCR de Nicușor Dan. De ce a ales procedura în locul oamenilor?
31 octombrie 2025 – Președintele României, Nicușor Dan, a trimis Curții Constituționale o sesizare de neconstituționalitate asupra Legii pentru modificarea și completarea Legii energiei electrice și a gazelor naturale nr. 123/2012.
În România anului 2025, te poți împiedica de fiecare dată când pare că o lege ar putea să ofere, în sfârșit, un avantaj real cetățeanului obișnuit. Legea prosumatorilor — cea care le-ar fi permis românilor, școlilor, spitalelor, fermelor mici și întreprinzătorilor să își producă singuri energia, să își compenseze facturile și să devină mai puțin dependenți de furnizorii de electricitate și gaz — a fost blocată de președintele Nicușor Dan. Nu pentru că ar fi fost redactată prost, nu pentru că ar fi încălcat vreo decizie a Curții Constituționale în fond, ci din cauza unui detaliu tehnic: Parlamentul ar fi adăugat prea mult “bine” la reexaminare.
Juridic vorbind, a găsit un tertip. Nu contestă utilitatea acestor prevederi sociale, ci faptul că: „parlamentul a introdus modificări care nu erau în cererea de reexaminare din 2023, încălcând art. 77 alin. (2) din Constituție (limitele reexaminării).”
Pentru cei care nu urmăresc manevrele juridice din umbră, povestea stă așa: legea a fost adoptată în 2023 și trimisă la promulgare. Iohannis a cerut reexaminarea, invocând ajustări legate de normele europene. După revenirea în Parlament, în 2025, s-a făcut ceva greu de imaginat în România post-tranziție: s-au introdus prevederi care chiar ajutau oamenii.
Prosumatorii persoane fizice puteau să-și folosească energia în exces nu doar pentru curent, ci și pentru plata gazului. Instituțiile publice (școli, grădinițe, primării) erau incluse în mecanismele de compensare, adică își puteau reduce semnificativ costurile lunare. Micile afaceri pana la 400 kW puteau să producă și să compenseze energia fără birocrație. Și, pentru prima oară, oamenii puteau folosi energia produsă la mai multe locuri de consum, dacă aveau cont comun la același furnizor.
Și atunci, pentru ca lumea să rămână fix cum o știu băieții cu facturile, a apărut obiecția. “Nu aveți voie să adăugați ce nu a cerut Iohannis.” Pe românește: nu era constituțional să fie mai bine pentru cetățeni decât era prevăzut. Nu ai voie să ajuți omul mai mult decât scrie în punctaj. Orice îmbunătățire făcută în Parlament, chiar dacă e logică, utilă și necontestată de nicio instanță, devine pretext să arunci legea la coș. Nu e respinsă pentru că ar fi ilegală. E respinsă pentru că e comod pentru cei mari să rămână mică.
Aici e miezul problemei: nu s-a blocat o lege proastă, ci o lege prea bună pentru consumator și prea proastă pentru marile grupuri energetice. Furnizorii își păstrează liniștea financiară numai dacă prosumatorii rămân mici, dispersați, izolați și ușor de diluat în schema generală.
În România funcționează jucători precum Electrica, Enel Energie, Engie sau ceea ce a fost CEZ și continuă sub alte grupuri — companii care au câștigat ani la rând dintr-un model liniar: tu depinzi de ei, ei depind de tarife, statul depinde de taxe, toți depind de factura ta.
Odată ce apare energia produsă local, și încă folosită la maximum prin compensare lunară, fără portițe birocratice, lanțul se rupe: nu mai pot factura liniștit dezechilibre, nu mai pot folosi banii tăi injectați în rețea ca linie de credit, nu mai pot redacta oferte comerciale pe care tu le semnezi fără opțiune.
Distribuitorii pierd altceva: volum și justificări tarifare. Fiecare kilowatt produs într-o curte, la o școală sau într-o comună înseamnă un kilowatt care nu mai trece prin rețeaua lor, nu se mai facturează tarifele de transport, nu se mai justifică investițiile “proiectate” prin factura ta. În plus, modernizarea rețelei devine necesară — nu dorință. Iar modernizarea costă. Preferă, deci, să țină rețeaua veche, grea, centralizată și dependentă de câțiva mari producători.
Nu în ultimul rând, statul ar pierde o supapă politică majoră: controlul asupra populației prin factură. Când omul își produce singur energia — și chiar o poate folosi și în alte puncte de consum, fie că e casa copilului, fie atelierul sau magazinul — nu mai e atent la promisiuni electorale cu plafonări, ajutoare sau compensări. Legea asta muta puterea dinspre ordonanțe spre autonomie gospodărească. Și când le iei oamenilor dependența, le iei și instinctul de supunere. Asta n-avea cum să fie permis.
Dacă tot acest „blocaj constituțional” ar fi venit în urma unei dezbateri sincere despre echilibrări tehnice, asta s-ar fi putut discuta. Dar aici nu e vorba despre echilibrare. E vorba despre echilibru de putere. Și despre cine îl păstrează.
Cu cât rămâi captiv în relația clasică furnizor-stat-consumator, cu atât factura ta e, de fapt, o taxă de ordine publică. Cu cât produci singur și ți se recunoaște acest drept, cu atât factura devine o modalitate de echilibru, nu de control. Asta era marea miză a legii. A fost văzută. A fost tăiată. Și nimeni nu ține doliu în Parlament, căci lobby-ul energetic are nervii mai tari decât oricare partid.
Ceea ce rămâne după atacul la CCR nu este doar o lege suspendată. Rămâne claritatea unei situații: într-o țară cu soare, ni se dă în continuare umbră la metru pătrat tarifat. Și oricine vrea să-și pună singur lumină în casă sau căldură în calorifere e tratat ca un derapaj al pieței. Iar în timp ce presa vorbește despre câte trotinete a cumpărat primăria sau cine a mai făcut vreun atac pe TikTok, aici, în tăcere, s-a blocat una dintre puținele legi care ar fi transferat puterea reală dinspre stat spre cetățean.
E repetitiv să tot vorbim despre “captura statului”. Dar e corect: când președintele se pune de-a curmezișul unei legi care ar fi dat familiei obișnuite independență energetică, nu e doar captură. E continuitate. Pentru că în România, indiferent cine e la Cotroceni sau la Palat, se pare că energia produsă de tine e bună doar dacă se transformă în bani pentru altcineva.
Poate că asta e lecția editorială pe care trebuie s-o reținem: nu e o lege energetică blocată. E o stare de fapt prelungită. Iar Constituția, așa cum a fost fluturată în fața noastră acum, n-a ținut cu cetățeanul. A ținut cu sistemul care îi vinde cetățeanului umbra la dublu preț.
Legea prosumatorilor şi întrebarea care rămâne:
Cine are mai multe căi de a influența președintele: un om cu panouri de 5 kW pe casă sau o companie cu cifre de afaceri în miliarde?
Și dacă tot vorbim de energie alternativă, poate ar fi cazul să ne gândim și la alt tip de „energie”: cea care mută butoanele unde nu le vede poporul. Asta e adevărata sursă pe care ar trebui s-o facem „verde”.
Articol publicat de Știri Oneste, platformă independentă de analiză și informație
